În vara lui 1959, pe 28 iulie, în lagărul comunist care era România s-a întâmplat un lucru de necrezut pentru acele vremuri, jefuirea sucursalei Băncii Naţionale din Giuleşti. Au participat Igor Sevianu şi soţia lui, Monica Sevianu, farții Paul Ioanid şi Lică Ioanid, Heinrich Obedeanu și Saşa Muşat, care, după unele surse, ar fi fost creierul “marelui jaf comunist”.

Prada celor șase persoane mascate și înarmate care au jefuit mașina care pleca de la sucursala din Giulești a fost 1.686.000 de lei, cam 250.000 de dolari la acea vreme.

Dupa ce au fost prinși, au fost obligati să-și joace propriile roluri într-un film intitulat "Reconstituirea", în care Sașa Musat, pe numele adevărat Glanzstein Abrașa, este prezentat ca fiind membrul bandei "cu pretenții de intelectual". Sașa se născuse în august 1924, fiind rudă cu Emil Bodnăraș.

În anii 1940-1950, Sașa era pentru cei care îl cunoșteau un personaj straniu. Era cunoscut ca UTC-ist ilegalist, activist social-democrat, troṭkist, spion trimis de Bodnăraş în Occident, conferenṭiar universitar fără diplomă de studii. Pentru ca s-o sfârșească ca jefuitor de bancă și asasin, fiind executat în 1960 alături de ceilalți bărbați membri ai bandei.

Agent al Securității

Vladimir Tismăneanu scrie despre Sașa Mușat, în articolul “Răni deschise: “Marele jaf” și pedagogia infernală”: “În memoriile sale, doctorul Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker, sugera că rolul-cheie în întreaga poveste (story) l-ar fi jucat Alexandru Mușat. Acesta a fost, în mod cert, agent al Securității, în această calitate a “defectat” în Franța, unde s-a infiltrat în cercurile exilului românesc. A revenit în țară, a ajuns prodecan și secretar de partid la Facultatea de Istorie a Universității din București de unde a fost scos în urma conflictului cu profesorul Andrei Oțetea. Ca istoric era nul, dar, se pare, era de o inteligență scăpărătoare. Dar, cum îmi scria Sanda Kaufman: “Ipoteza Mușat are probleme (dacă n-ar avea mie nu mi-ar păsa – eu vreau să știu adevărul și cred că asta rămâne greu). Deci ipoteza asta e mai mult bună pentru filme, unde aventurierii sunt “alluring”, și pentru povestea romantică a unui protest sinucigaș care știm că nu a fost cazul. Ipoteza Mușat: • nu are motiv valabil (în afara de faptul că era aventurier) • nu se prea potrivește cu ce știm • nu rezolvă ce știm că au fost motive personale ale lui Drăghici și motive politice • nu explică cum 5 alți oameni foarte deștepți, cu experiența despre regim (inclusiv un colonel de securitate care probabil cunoștea metodele) și care se știau urmăriți, s-au lăsat provocați de un aventurier, ca oile. Dar pot să-mi imaginez că partea aventuroasă a lui Mușat a făcut ca regimul să vrea să scape de el cât mai repede, înainte de a fi apucat să-și povestească aventurile…”.

“Fii foarte atent cu acest om”

Nicolae Fotino, jurist, istoric, licenṭiat în drept internaṭional, își amintea despre întâlnirea sa cu Sașa Mușat: „Eu l-am cunoscut în primele zile după 23 august 1944, la începutul lunii septembrie ’44. Eram student pe vremea aceea şi eram la unul dintre colegii şi prietenii mei, Barbu Câmpina. A venit la el acasă un tânăr care s-a prezentat, îl chema, cred, Saşa Muşat – spun cred fiindcă nu ştiu dacă se chema deja Saşa Muşat, numele lui era Saşa Glanstein – şi am avut o discuţie. Era limpede că el, ca şi Barbu Câmpina, fuseseră membri ai Tineretului Comunist dinainte de 23 august. Şi s-a pornit o discuţie că acuma partidul fiind în legalitate, puteam să discutăm foarte bine despre acest partid – ceea ce înainte era un lucru foarte periculos – şi despre o serie de probleme care erau cunoscute şi dramatice din viaţa comunismului în general vorbind ṣi mai ales despre situaţia din PCUS [Partidul Comunist al Uniunii Sovietice] – era vorba de marile procese care frământaseră atât de mult nu numai lumea comunistă, dar în general, lumea socialistă. Eu mărturisesc că neştiind mai nimic despre lucrurile astea, aş fi fost foarte curios să particip la astfel de discuţie. Spre surprinderea mea, Barbu Câmpina l-a repezit pe acest tânăr şi, la propriu vorbind, l-a dat afară din casă.

La prima vedere era un tânăr destul de agreabil aşa, blond, cu ochi albaştri, un bun vorbitor, amabil… Deci, mai curând, ca primă înfăţişare – bună. De asta am şi fost destul de surprins de reacţia destul de violentă a prietenului meu. Şi după ce Saşa Muşat a plecat l-am întrebat pe Barbu de ce a avut această atitudine. Şi mi-a spus :

De altminteri, evoluţia lui a fost foarte ciudată, fiindcă după destul de puţin timp l-am revăzut apărând în mitinguri ca social-democrat. Am fost foarte surprins să-l văd lider social-democrat – a fost chiar unul dintre conducătorii tineretului socialist! – şi participând după aceea la mari şedinţe de unificare a mişcării de tineret, el fiind un mare partizan al contopirii, al unificării celor două mişcări. Pe urmă iar nu l-am mai văzut şi am aflat că ar fi fugit din ţară.

Nu mai ştiu [iar] nimic de el până când într-o zi întâmplarea a făcut să citesc în Le Monde cred, despre un congres al troţkiştilor din Europa care avea loc la Stockholm şi unde România era reprezentată prin Saşa Muşat! Ceea ce a fost iar o mare surpriză de a afla, deci, despre acel om pe care eu îl cunoscusem ca un UTC-ist ilegalist, după aceea ca un social-democrat şi care acuma era troţkist. Am aflat întâmplător prin doi colegi de-ai mei care fuseseră la Paris la o întrunire studenţească, Gheorghe Brătescu şi Corneliu Bogdan, […] [şi care] revenind în Bucureşti mi-au spus că – nu ştiu, pe Champs Élysées sau unde – s-au întâlnit cu Saşa Muşat care, când i-a văzut, s-a bucurat foarte mult şi a spus: …

Ei bine, acest personaj atât de curios, într-o bună zi aflu că e la Bucureşti […] – trebuie să fi fost… nu ştiu, ’52-’53, cred. Şi el, înainte de a pleca, fusese căsătorit, soţia lui obţinuse foarte greu divorţul; şi când a venit [în Bucureşti] s-a dus direct la fosta lui soţie care între timp se recăsătorise cu unul dintre colegii noştri care era şi el la Facultatea de Istorie, Eugen Stănescu. Şi spre surprinderea lui Eugen Stănescu, deschizînd uşa şi dând de el şi întrebîndu-l ce vrea, Saşa îi răspunde foarte calm : .

Lucrurile ultra-ciudate continuă cu acest om când aflăm că este conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie, la catedra academicianului Oţetea. Şi-n acelaşi timp este secretar al partidului, secretar de partid al facultăţii. Or, lucrurile senzaţionale cu el continuă, fiindcă după câtăva vreme Ministerul Învăţământului vrând ca să aibă dosarele puse la punct, ale tuturor cadrelor universitare, respectivul funcţionar nu reuşeşte să pună la punct dosarul lui Saşa Muşat, fiindcă Saşa Muşat nu-i dă diploma lui – el pretindea că era doctor în istorie la Sorbona. Andrei Oţetea l-a chemat pe Saşa Muşat şi i-a cerut să aducă diploma, Saşa Muşat i-a explicat atuncea că el a fost nevoit să părăsească Parisul de pe un moment pe altul, nemaiavând nici chiar ocazia să mai treacă pe acasă să-şi ia un bagaj oarecare, a trebuit să dispară din Paris ṣi deci diploma lui a rămas la Paris. Şi nici nu poate să se înapoieze în Franţa dat fiind misiunile pe care le-a avut, un voiaj la Paris era imposibil. Oţetea i-a spus : Saşa Muşat îi răspunde că la Cluj. , îi spune Oţetea. . Or, Saşa Muşat n-avusese timp să-şi termine nicăieri studiile! Neputând să aducă diploma la cererea lui Oţetea şi conform deciziilor Ministerului Învăţământului, el este îndepărtat din Facultatea de Istorie. Ceea ce era un lucru formidabil, fiindcă el fusese… era în acea perioadă secretar de partid al facultăţii.

Atuncea el va fi angajat la Institutul de Istorie a Partidului, Roller îl angajează la institutut unde era o şi mai mare îngăduinţă în legătură cu studiile… Saşa Muşat e angajat la institut de Roller, deci eu cred că Saşa n-a stat la facultate mai mult de un an de zile”.

“Un tip foarte suspect”

Paul Lupaşcu, ilegalist, ziarist la Scânteia, își amintea: “Saşa Muşat, un personaj, era [mereu] cu Igor Săveanu, erau fraţii siamezi, erau nedespărţiţi. Un personaj care mie mi s-a părut foarte-foarte ciudat, nu ştiu ce. După 23 august [1944] a lucrat pe linie de studenţi, nu ştiu, în cadrul organizaţiei de studenţi. După câte am auzit, deşi el făcea parte din mă rog, era comunist, a lucrat pe faţă pe linie social-democrată. La un moment dat a plecat la Paris, a fost trimis acolo, am auzit că era foarte suspectat că ar avea relaţii cu troţkiştii. După aia s-a întors iar înapoi, nu ştiu cum – un tip foarte suspect! – şi a fost la Institutul de Istorie a Partidului şi mi se pare că era şi la Facultatea de Istorie ceva, ăsta-i Saşa Muşat. Dar era un tip aşa, de aventurier: Paris, nu ştiu ce, aici era suspectat de troţkism, ieşea, [avea] tot felul de ieşiri din astea din ṭară…”.

Fir-al dracului, ăsta e Saşa!

Corneliu Sain, activist al Partidului Social-Democrat, înghițit în 1948 de Partidul Comunist: “Eu atât pot să vă spun, din cât l-am urmărit: era prieten cu un oarecare , amândoi erau cotaţi drept troţkişti în cadrul organizaţiei noastre – cu mai multă sau mai puţină, ştiu eu… acoperire în realitate. […] Saşa Muşat a dispărut într-o bună zi şi a ajuns în Suedia ca… nu ştiu ce, . Ştiu că a fost şi prin Franţa, că i s-ar fi oferit să lucreze la Biroul Informativ Balcanic social-democrat, că a acceptat, că nu a acceptat, nu ştiu! Dar a dispărut şi de acolo şi am avut semnale că ar fi ajuns în Israel după Mişa Levin. Ca, într-o zi… – eu locuiam de acum în Pitar Moş – pe cine văd înaintea mea mergând? Avea un mers caracteristic cu labele aşa… era un blond cu bâţâială specifică. Fir-al dracului, ăsta e Saşa! Dar chiar să fie Saşa?!… Am trecut repede pe trotuarul celălalt, m-am dus repede înainte ca să-l văd din faţă când ajunge în dreptul unui stâlp cu lumină. Era însoţit de o tânără şi într-adevăr era Saşa al nostru, Saşa Glanstein. Mă întâlnesc cu Pichi şi îi spun: , ,  Saşa este secretar al organizaţiei de partid de la Universitate>.

Bun… Ca, să nu treacă mult şi să aud că acest Saşa este implicat în afacerea cu banca. Că s-a spus că a fost executat şi el şi alţii, măi nu-mi vine a crede. Nu-mi vine a crede! În orice caz, Pichi mie mi-a spus că ea s-a întâlnit cu Saşa, a stat de vorbă şi zic: Cu alte cuvinte, am ferma convingere… că de-aici şi până în Suedia nu se pleca azi şi se ajungea mâine! Că de acolo i-a dat telefon [soṭiei], nu mai ştiu cum o chema pe nevastă-sa… […] Şi am avut convingerea netă că o parte din cei plecaţi şi ajunşi în Franţa şi în Suedia au fost oameni trimişi cu delegaţie şi cu misiuni specifice!”