Această afirmație concisă cuprinde în sinea ei chintesența societății contemporane, în care nimic nu apare ca valoare reală decât dacă poate fi supus unui întreg șir de demonstrații raționale. Adevărul, în lumea noastră încremenită de lanțurile progresului materialist-științific, este situat sub semnul indisolubil al relativității.

Cetățeanul oricărui stat din Răsărit sau din Apus este crescut încă de la o vârstă fragedă în spiritul nihilist, marcat de alura debordantă a scepticismului. Cine se mai gândește astăzi la ce simte inima, cine mai crede că în căutarea Sensului pierdut este nevoie ca Inima să fie racordată la tainițele minții?

Educația modernă, primită în societate, ne îngenunchează aceste principii încă din fașă, anulându-le orice nuanță de veridicitate. Însă undeva în adâncul sufletului, departe de cremenii lumii organice a trupului, se zbate neodihnită acea fărâmă de veșnicie, sămânță vie din Dumnezeu, care există în fiecare „eu”. Însetează după firescul lucrurilor, după acel ” Acasă” spre care sufletul nutrește, în ritmul unei chemări străbune.

Omul modern este adept al acestei mișcări mondiale de evoluție deterministă, a cărei corolar se reduce la o idee cât se poate de nevinovată: Progresăm și revoluționăm tehnologia pentru a transforma Planeta într-o lume mai bună. ( așa cum afirma Stephen Hawking și mulți alți savanți)

Dar întrebarea inevitabilă care survine acestei axiome este următoarea: Cum rămâne cu împlinirea noastră ca ființe umane, ca suflete eterne chemate să atingem ceva mai mult decât o bunăstare materială? Din nefericire, omul modern susține conștient sau inconștient, principiul fatalist al lui Nietzsche: ” Dumnezeu a murit, deci omul devine Dumnezeu și totul este posibil.” Și din acest punct, toată destrămarea Sensului nostru autentic pe acest pământ.

Părintele Serafim Rose, unul din marii apologeți ai Ortodoxiei, a descris acest fenomen într-o manieră deosebit de explicită: ” Cine nu vrea să trăiască după lumina Revelației creștine trebuie să trăiască dupa o revelație neadevărată; și toate revelațiile de acest fel duc la abis”, iar oamenii societății postmoderniste ” devin următori devotați ai diverselor curente politice, religioase sau artistice pe care <<spiritul vremii>> le-a făcut să fie la modă.”

Iată „supraomul” secolului XXI, în plină ascensiune tehnologică și dezvoltare științifică, în plină bunăstare materială, hrănit de o lume a tuturor posibilităților, în care plăcerea este cât se poate de accesibilă! Dacă trasăm o paralelă între societatea noastră și ” epoca de aur” a comunismului nu demult apus, vom observa totuși că diferențele sunt doar de nuanță.

Pe vremea aceea, îngrădirea libertății venea din exterior și era impusă într-un mod cert pentru a sluji scopului bine stabilit de conducători, îmbrăcat într-o aparentă haină a logicii marxiste. Acum trăim sub semnul celei mai frumoase devize istorice „Liberté, égalité, fraternité” (născute odată cu revoluția franceză), dar adevărata libertate este departe de noi.

Am devenit robii propriilor plăceri și dorințe, slujind consumerismului atroce și iluziilor vieții perfecte, uitând din ce în ce mai mult că și sufletul are nevoie de hrană spirituală pentru a putea dăinui. Zilele se scurg într-un potop haotic al orelor fără răgaz, în care nimeni nu mai are timp să stea de vorbă cu el însuși, să oprească nebuloasa activităților fără sfârșit pentru a privi o clipă în interior.

Nu avem timp de cuvinte frumoase, de zâmbete sincere sau de fapte dezinteresate. Job-ul, școala, banii și plăcerile sunt noul nostru univers palpabil pe care îl îmbrățișăm cu tot interesul. Alergăm în furtuna paradoxului și ne pierdem pe noi înșine, iar atunci când simțim că ceva nu funcționează, suntem prea obosiți de existență ca să mai găsim soluția.

Așa cum scria Nichifor Crainic secolul trecut, „Viața modernă, părăsind dimensiunile intensității spirituale, s-a lăsat furată de iluzia nemărginirii în spațiu. Ea s-a limitat față de transcendent, închizându-se totodată în spațiul și în veacul terestru. Omul a devenit astfel măsura lucrurilor sale și din acest moment, plăsmuirile lui au pierdut sensul eternității.”

Cu toate acestea, în Noul Testament scrie că „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâneîn iubire rămâneîn Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.” ( I Ioan 4,16)

Iată că a venit un moment în care pandemia cu noul Corona Virus a invadat lumea, extinzându-se în tot mai multe state, generând frică, haos și dezechilibre economice. Oricât de absurd ar părea pentru unii oameni, molima aceasta este un semn de Iubire din partea lui Dumnezeu, nu pedeapsă. Domnul nu este o entitate înfricoșătoare care judecă binele și răul, stând pe un tron în cer. El are inimă de părinte și ne așteaptă pe toți „Acasă”.

Suntem toți chemați pentru veșnicie și oricât de mult ar încerca societatea să ne anihileze această conștiință, ea are o sămânță trainică în noi! Din păcate, ne este teamă, suntem tulburați și debusolați, la fel ca orice plantă care nu mai are rădăcină. Am fost rupți de moștenirea pe care ne-au lăsat-o strămoșii, sub egida unei atitudini expirate și prăfuite de vreme. Suntem exact ceea ce s-a dorit să fim, o generație care se leapadă de bunăvoie de propria identitate.

Am fost crescuți într-o stare de egoism pur și lipsă de unitate, unde admirația față de istorie creează repulsie. Nu mai știm cine suntem, deci în mod clar nu știm unde trebuie să mergem. Însă, dacă întoarcem privirea la 180 de grade, dacă ne uităm puțin înapoi, vom vedea generații întregi de români vrednici care și-au dat viața pentru acest popor. Încă avem un Ștefan cel Mare, un Mihai Viteazul, un rege Carol I, un Mihai Eminescu, o regină Maria etc. Știți unde sunt ei? În fiecare celulă de suflet românesc. Sunt în mine și în tine, alături de toți românii care și-au vărsat sângele pentru credință, unitate și libertate.

Acum a venit vremea noastră, ne aflăm în fața unei situații critice pe care Dumnezeu a îngăduit-o ca să ne fie spre folos. În această stare de urgență, e timpul nostru să fim mai buni la suflet, să ne iubim apropiații, să dăruim din ale noastre, să ne rugăm cu sinceritate, să fim prezenți și vii ca niște ostași pe frontul de luptă! Să ne înălțăm deasupra răutății, egocentrismului și fricii patologice. Dumnezeu prin dragostea Sa ne-a dăruit un Ceas de trezire și de luare aminte. Să nu lăsăm să treacă aceste momente fără un răsunet în sufletul neamului românesc! Să lepădăm măștile, căutând rădăcina în lăuntrul inimii, acolo unde glasul străbun ne șoptește încă o dată cine suntem.

Aș dori să așez în inimile voastre îndemnul lui George Coșbuc, să ne fie pecete peste toate încercările:

” Încredeți-vă în puterile noastre, căci în credință e mântuirea; și luptați-vă cu suflet ca de-a pururi, prin veacuri, neamul nostru să fie preamărit și tare, precum a fost mai demult și cum este astăzi, căci e neam voinic și popor iubit de Dumnezeu și ursit să fie căpetenie între neamuri!”

Te-ar putea interesa și: