Lucian Davidescu explică care este diferența dintre impozitul progresiv și cota unică aplicată acum în România.

„Înapoi la impozitul progresiv? Ce avem de pierdut, ce avem de câștigat?

Atenție la neatenție!

D-l Valentin Lazea, economistul-șef al BNR, ține o pledoarie destul de minuțioasă despre o posibilă revenire la impozitul progresiv. Totuși, sunt de remarcat câteva scăpări care ar putea să mai nuanțeze concluziile…

Întâi câteva definiții de lucru. Și „cota unică” și „impozitul progresiv” pot fi înțelese într-un sens mai larg, doctrinar sau într-unul mai restrâns, pragmatic.

Din punctul de vedere al comunicării politice, cota unică „pură” presupune exact același nivel al impozitării pe venituri, profituri sau consum (TVA). În realitate, singurul lucru care chiar contează este taxarea liniară a veniturilor; impozitul pe profit este oricum liniar aproape peste tot (sau cel mult indirect-progresiv dacă există o schemă simplificată de taxare pentru companiile mici) iar TVA-ul poate fi eventual diferențiat în funcție de tipul de produse, dar nu de volum. În cele ce urmează, sensul expresiei „cotă unică” este de taxare liniară a veniturilor, spre deosebire de cea progresivă.

Apoi, e important de știut de la început că impozitul pe venit, singurul în mod realist vizat de impozitarea progresivă, vizează undeva la o zecime din încasările bugetare. Desigur că există și aspirații sau chiar tentative de a taxa progresiv averi, proprietăți, moșteniri, mașini, iahturi, fițe – dar nici acest articol nici cel al d-lui Lazea nu discută despre aceaste situații. Ele sunt apetisante politic, complicate administrativ, neglijabile contabil.

Cam atât cu definițiile, deci mai departe iată de ce alegerea între cota unică și impozitul progresiv nu-i deloc simplă:

Mai mulți bani sau mai puțini?

În 2004, ultimul an de impozitare progresivă, colectarea în PIB din impozitul pe venit era de 3,4%. După introducerea cotei unice, în doar doi ani colectarea a crescut la 3,7%. Nu chiar impresionant, dar a crescut nu a scăzut. Este greu de închipuit și de argumentat că după mișcarea în sens contrar la impozitul progresiv colectarea ar urma să crească iar. Probabil nu imposibil, dar foarte, foarte greu.

Anul trecut, colectarea a fost de doar 2,2% după „reducerea” pe hârtie a impozitului pe venit de la 16% la 10%, cu diferența mutată direct în CAS și CASS. După un calcul de proporționalitate, ar rezulta o pondere teoretică de puțin peste 3,5% aferentă vechii cote de 16%.

Realist vorbind, este puțin probabil ca orice efect – pozitiv sau negativ – să schimbe vreodată cifra dinaintea virgulei.

Unde tragi liniile?

E ușor de obținut susținere populară pentru o propunere de genul „impozităm veniturile de mii și zeci de mii de euro”. Dar în realitate, banii de acolo nici nu s-ar simți.

Salariile de peste 100.000 de lei pe lună sunt oficial mai puțin de 100 în toată țara. Iar peste 10.000 de lei brut, adică 1200 euro net, încasează 173.000 de angajați adică 3% dintre salariați.

Ca statul să adune prin taxare progresivă bani din care să poată înțelege ceva, ar trebui să meargă mult mai jos cu pragurile mărite, undeva la salariul mediu sau chiar sub.

În 2004, tot ce depășea 300 de euro brut (două treimi din salariul minim de acum) era considerat lux și taxat cu cota maximală – 40%. Actualizat la salariile de acum, cota maximală li s-ar aplica celor cu un net de 3500-4000 de lei.

Ce înseamnă să îi iei cuiva cu 4000 de lei salariu alte câteva sute de lei? Dacă e programator junior pe la o multinațională și încă stă cu părinții, mai nimic. Dacă e singurul întreținător al familiei și are chirie sau rată de plătit, posibil evacuarea sau executarea silită.

Ce ne facem cu plafonul CAS?

Ce se spune mai puțin despre țările cu impozitare progresivă este că acolo există de obicei o plafonare a contribuțiilor sociale. Din asta rezultă o curbă mult mai lină de progresivitate față de cea sugerată strict de impozitul pe venit. Adică dacă ai salariu mic plătești în principal pentru tine iar pe măsură ce crește plătești mai puțin pentru tine și mai mult pentru alții.

România a adoptat pentru o vreme (până prin 2017) acest tip de plafonare: oricât de mare era salariul, CAS se plătea la nivelul a maximum 5 salarii medii; ceea ce în contextul cotei unice este o enormitate, care ajungea să transforme sistemul de impozitare într-unul puternic regresiv. Apoi s-a renunțat.

Dacă însă este introdusă impozitarea progresivă, reintroducerea plafonului are sens, că altfel ajungi să-i iei omului 70% din salariu. Sigur, există avantajul că nu-i vei mai datora o pensie uriașă mai târziu, dar și dezavantajul că o parte din banii pe care credeai că o să-i încasezi… îmm… nu-i mai încasezi.

Oportunitatea politic-administrativă

Într-o notă foarte cinică, impozitarea progresivă poate fi o soluție pentru cazurile în care statul s-a legat singur de mâini. Ai de tăiat pensii speciale și salarii umflate și nu poți de Curtea Constituțională? Pune un impozit uriaș pentru toată lumea bună… că pentru stat, colectarea din propriul buzunar e totuși simplă. Dar apoi ar trebui să le lași portițe discrete celor din mediul privat, ca să nu-i jupoi de vii și pe ei.

Doar că există riscul să se întâmple fix invers… Să ne trezim cum cei din instituțiile care au privilegiul să-și stabilească singuri salariile (întmplător și BNR) se apucă să-și mărească brutul ca să rămână în mână cu aceiași bani.

Dar… dar… combatem evaziunea!

Sigur, e lăudabil, dar asta se poate face și acum când teoretic e mai ușor cu presupusele impozite mici pe care le avem. O mărire a taxării îi împinge pe și mai mulți să caute portițe ocolitoare. Dacă înotatul în direcția curentului e greu, cum de ar fi mai ușor împotrivă? Oare n-ar trebui întâi mărită colectarea înainte și abia apoi – dacă o mai fi cazul – taxarea?

Presupusa „evaziune” apare în principal în două locuri:

Fie la veniturile foarte mari, unde există suficiente formule legale de încasare a veniturilor „pe firmă” etc., și nimeni nicăieri niciodată n-a reușit să transforme genul ăsta de venituri în contracte de muncă taxabile progresiv;

Fie la veniturile foarte mici, când angajatorul nu-și permite un salariu cu toate cele plătite și are ca singură alternativă să renunțe cu totul la angajat. Și aici e de fapt problema cea mai mare…

Taxarea muncii

Aici ar fi poate singura noimă a schimbării sistemului de taxare, fie și cu unul progresiv. În continuare, cel puțin 40% din costul cu un salariu ajunge la stat, chiar și în cazul salariilor foarte mici. Cine a zis că „impozitare progresivă” înseamnă măriri pe toată linia? Dacă poate fi redus efortul măcar în cazul salariilor mici și redistribuită cumva sarcina, poate că are rost.

Contabil, calculele n-au cum să se lege: ce se pierde din taxarea mai mică a două treimi din populație nu se poate câștiga la loc pe de-a întregul de la o mână de oameni. Dar totuși, cum s-a văzut și în 2005, economia nu ține cont de contabilitate decât dacă și când îi convine. Poate, cine știe, ajunge statul să ceară mai puțin și să se trezească cu mai mult!”, a scris Lucian Davidescu.

Sursa: romaniacurata.ro