Nicăieri situația nu este mai deprimantă decât la Paris, cândva cel mai vesel oraș din lume, care a ajuns să semene cu Moscova anilor 1960 și Beijingul anilor 1970.
Un editorial de Amir Taheri publicat de Gatestone Institute și pe care l-am tradus pentru cititorii EVZ.
„Ești un norocos că te afli la Paris acum”, îmi spune un prieten de la New York care m-a sunat la telefon. „Aici, suntem ca niște șobolani într-o cutie, dăm din colț în colț.”
În ultimele câteva săptămâni, am auzit lamentații asemănătoare de la prieteni din Londra și Berlin, fără a mai pomeni de cei din Beirut și Teheran.
Probabil că numele Parisului îi face pe interlocutorii noștri să își imagineze clipele roz pe care presupun că le petrec eu în aceste zile sumbre și triste ale pandemiei de COVID în Orașul Luminii.
Imaginea pe care o au despre Paris este cea din filmele cu contese, din romane și povestiri de călătorie ale unui oraș într-o permanentă agitație menită să provoace bucuria.
La urma urmei, Ernerst Hemingway l-a numit „sărbătoare în mișcare”, în timp ce Henry Miller l-a văzut ca pe „un rai îmbunătățit”.
Romancierul iranian Sadeq Hayat credea că Parisul este cel mai bun loc din lume unde să trăiești și să mori. Probabil de aceea a petrecut aici ani de zile înainte de a se sinucide.
Admiratorii îndepărtați ai Parisului pot evoca imagini ale Cartierului Latin, unde intelectuali ciufuliți stau la cafenele precum Deux Magots și Gymnase pentru a pune la cale revoluții, întotdeauna pe meleaguri străine și cât mai departe de ei înșiși.
La aceste cafenele Khmerii Roșii au pus la cale genocidul din Cambodgia, iar progeniturile răsfățate ale iranienilor bogați au plănuit o revoluție care urma să le ucidă tații sau să îi trimită în exil.
Orașul Luminilor, desigur; dar și orașul altor delicii, deopotrivă carnale și spirituale.
Ne amintim de după-amiezele leneșe petrecute discutând despre soarta omenirii și găsind răspunsuri la întrebări existențiale inexistente, și de serile calde când vizitam expozițiile cu picturi structuraliste lipsite de structură, întregind toate acestea în zori cu un bol generos de supă de ceapă în piața de fructe și legume din Hale.
Acestea erau zilele lui Juliette Gréco, ale clubului underground Taboo, ale notelor albastre ale lui Miles Davis și ale recitalurilor de poezie ale lui J.A. Clancier.
Din punct de vedere fizic, Parisul, singura mare capitală creată să pară măreață, este, într-adevăr, o cochilie frumoasă.
Însă, ceea ce face ca Parisul să fie admirat de toți nu se limitează la marile bulevarde, la edificiile imperiale, la bisericile gotice și la grădinile atent îngrijite.
Sufletul său se găsește în cafenelele, în restaurante, teatre, cinematografe, muzee, săli de expoziții, cabarete, cluburi de noapte, buticuri de lux și piețe stradale.
Astăzi, însă, toate acestea sunt închise din cauza pandemiei.
Parizienii nu ratau nici o ocazie pentru a face o petrecere. Acum, însă, Macabru este noul nume al jocului. În fiecare an, când se făcea Noul Beaujolais, vinul anului din Burgundia, se organizau sărbători de stradă în noiembrie. Anul acesta, evenimentul nici măcar nu a mai fost pomenit.
Străzile sunt pustii, iar interdicția de circulație pe timpul nopții, care intră în vigoare de la ora 20, îi face pe foarte puținii trecători să se grăbească spre casele lor.
Deoarece apartamentele din Paris au fost dintotdeauna mici și sărăcăcios dotate, parizienii își petreceau viața pe cât posibil în afara lor.
Acum, însă, nu mai există „afară”. Ți se îngăduie să ieși pentru o plimbare să să-ți cumperi hrană, cu condiția să ai asupra ta o declarație lungă pe propria răspundere.
Polițiști speciali, uneori însoțiți de soldați înarmați până în dinți, bântuie pe străzi pentru a-ți verifica „documentele”, în lipsa cărora plătești o amendă grea.
Neavând unde merge în altă parte și nimic interesant de făcut, a trăi în aceste zile la Paris este la fel cu a te fi aflat la Moscova în anii 1960, când singura atracție era oferită de zvonurile despre sosirea unui transport nou de cartofi sau posibilitatea de a petrece o zi cu ciocolată caldă la cafeneaua Pușkin.
Totuși, poate că asemănarea cu Moscova sovietică nu este cea mai potrivită.
Mai corectă este cea cu Beijingul din anii 1970, cu grupurile interminabile de bicicliști care străbăteau străzile ca niște roiuri de lăcuste în provincia mea natală, Khuzestan.
Astăzi, la Paris, avem un număr mare de bicicliști care pedalează aiurea, fără direcție și, pentru că francezii nu au cultura ciclismului, amenință în permanență să îi lovească pe pietoni.
Bucuria de a te afla la Paris în aceste zile înseamnă și purtarea obligatorie a unei botnițe pe care francezii, maeștri ai eufemismului, o numesc „mască”, ca și cum am fi la vreun carnaval venețian.
Deodată, toată lumea poartă botniță, toată lumea, mai puțin câinii, care sunt vreo 40 de milioane în Franța. În mod ironic, la începutul fricii de coronavirus, guvernul a descurajat purtarea „măștii” și a dispus distrugerea a milioane de bucăți aflate în depozitele din țară.
Parizienii norocoși, asemenea mie, au și alte delicii care îi așteaptă.
Televiziunea este saturată de informații despre COVID, cu un număr nesfârșit de „experți”, adesea cu descrieri ale specializării lor în greacă sau latină, care par că nu știu ce se întâmplă, dar insistă totuși să facem cutare sau cutare lucru.
Ceata de experți este urmată adesea de președinte, de prim-ministru și de alți miniștri, care ne spun că au decis să închidă țara „la sfatul experților” din cauza unui virus în legătură cu care nu știu nimic, nu au un tratament împotriva lui și nu sunt siguri că poate fi combătut cu un vaccin, dacă și când vom avea o logistică suficientă pentru a-l administra în masă.
Colac peste pupăză, aflăm că președintele însuși s-a infectat și că premierul s-a autoizolat pentru a vedea dacă s-a molipsit sau nu de la șeful său.
Pentru a îndulci pilula izolării, francezilor li se spune în permanență că lucrurile stau mult mai rău în Marea Britanie, fără a mai pomeni de Statele Unite, unde Donald Trump, figură odioasă prin excelență, se presupune că a încurajat virusul să-și croiască drum spre Europa.
Între timp, prăbușirea economică se profilează tot mai înspăimântătoare, așteptându-se ca PIB-ul să cadă cu 12%, iar rata șomajului să se dubleze.
Rădăcinile acestui incredibil control al populației, ceva la care nici Lenin nu a îndrăznit să viseze, pot fi descoperite în cultura „dirijismului” (controlul total) care presupune că guvernele știu cel mai bine, chiar și atunci când recunosc că nu știu nimic.
Dezvoltată după Al Doilea Război Mondial, această cultură a fost amestecată cu cultul științei pentru a impune certitudinea ca instrument de control social. Astfel, presupunem că dacă guvernul și „experții” spun ceva, aceasta nu este doar cea mai bună opțiune, ci e și adevărată.
Un guvern care spune „Nu știu ce trebuie făcut” își pierde toată credibilitatea. Iar un expert care exprimă îndoieli trebuie să meargă la cercul filosofilor.
Nu, prieteni! Soarta noastră de parizieni temporari nu este mai bună decât a voastră. Cerul are aceeași culoare peste tot. Vestea bună este că poate există cineva acolo sus care să vadă mai departe de îndoielile și certitudinile noastre.