De-a lungul istoriei Chinei se credea că domnia unei dinastii imperiale urma un tipar cunoscut drept „ciclu dinastic”. Un conducător puternic, unificator, crea un imperiu care ajungea să se ridice, să înflorească, dar, în cele din urmă, să și decadă, iar dinastia pierdea „Mandatul Ceresc” și era răsturnată de următoarea dinastie.
Similar cu „dreptul divin” al regilor europeni, mandatul ceresc se deosebea de primul prin aceea că nu îndreptățea necondiționat un împărat să domnească peste Imperiul Cerului. Cât timp se afla pe tronul dragonului, „Fiul Cerului” deținea putere absolută asupra supușilor săi. Însă nu era necesar să provină dintr-o familie nobilă, iar mandatul ceresc îl putea pierde dacă era nevrednic, nedrept sau pur și simplu incompetent. Dreptul populației de a se răscula era garantat implicit atunci când Cerul era văzut ca fiind nemulțumit. Dezastrele naturale, foametea, molima, invazia, ba chiar și o rebeliune armată erau toate considerate semne că mandatul ceresc fusese retras.
După ce puternicul împărat-țăran Mao Zedong a câștigat un război civil în 1949, Partidul Comunist Chinez a încercat să combată asemenea credințe, catalogându-le drept superstiții neștiințifice (sic!). De când a preluat puterea, în 2012, președintele Xi Jinping a încurajat o renaștere a unora dintre tradițiile și credințele vechi.
Însă el a evitat cu mare grijă orice pomenire a ciclului dinastic și a mandatului ceresc, mai cu seamă că semnele tradiționale de rău augur s-au acumulat claie peste grămadă anul trecut.
Recomandările noastre
