Corespondenţă din America: Nici cerul nu a plâns la New York

Manifestările comemorative de anul acesta s-au caracterizat printr-o maturizare a sentimentelor. Locul lacrimilor a fost luat de privirea încrezătoare spre viitor.

A merge din orice parte a Manhattan-ului spre Ground Zero este ca şi cum ai veni cu metroul din Berceni până în Piaţa Romană. Cam 20-25 de minute, chiar mai puţin dacă prinzi cursele Expres. În dimineaţa zilei de ieri, cu câteva minute peste ora şapte, deşi peroanele metroului erau pustii, s-a făcut de două ori mai mult. În primul rând, fiindcă garniturile de tren au sosit mai rar decât de obicei, atât din motive de securitate, probabil, cât şi din cauza programului de weekend, îmi explica un tânăr medic purtând uniforma pompierilor new yorkezi, care s-a înrolat în NYFD după ce a văzut grozăvia din septembrie 2001. În al doilea rând, fiindcă ieşirile la suprafaţă tangente locului unde se desfăşurau manifestările au fost închise, ocolirea pe sub pământ fiind, pentru mulţi dintre pasageri, un adevărat maraton de mai multe minute. Trebuie spus că nu toată lumea a coborât din metrou la staţia de lângă Memorial. Pentru mulţi, noaptea abia se încheiase, "plătind tribut" prin restaurantele deschise până la orele mici ale dimineţii. Filtre şi baraje Odată ajuns la câteva sute de metri de locul oficial de comemorare au apărut şi primele baraje ale poliţiei. Filtrele au funcţionat perfect, doar cei cu aprobare specială pentru această zi, reuşind, dupa controale minuţioase, să ajungă în preajma punctului zero al manifestării. Libertate de exprimare Sus, în faţa Capelei St. Paul fiecare se manifestă cum doreşte. Maşinile poliţiei barează calea unei …dubiţe, obsesia americană a acestor zile, dar se dovedeşte a fi doar un inconştient trimis la aprovizionare. Un grup de americani înarmaţi cu bannere strigă cât îi ţin plămânii că Bush şi Obama sunt criminali şi că fac parte din teoria conspiraţiei. Vorbind de lup…. iată că la patru minute înainte de ora opt pare că şi aerul s-a oprit în loc, apar motocicletele cu girofar, maşinile negre blindate, maşinile albe branduite şi cele bej, auxiliare. În câteva secunde, nici nu apuc să aud bine "step back people, step back!" şi dinspre Primărie îşi face apariţia convoiul în care se află cei doi preşedinţi, Obama şi Bush, împreună cu soţiile. Nu injurături, nu aplauze. Doar curiozitate. Şi asta cu măsură, fiindcă totul a durat doar preţ de câteva secunde. Încep momentele de tăcere, apoi sunt rostite numele celor dispăruţi, şi iar tacere şi cântece la chitară, şi iar tăcere.

CEREMONIE. Bush şi familia Obama, în timpul intonării imnului FOTO: REUTERS Sus, "la cucurigu" unde mă găsesc, viaţa şi-a intrat deja în drepturile ei, deşi suntem abia la începutul manifestării. Magazinele îşi deschid porţile, autobuzele opresc în staţii, curierii-biciclişti "sinucigaşi" trec iar la milimetru prin faţa camioanelor. Pentru mulţi, ceremonia se desfaşoară doar înăuntrul lor cum, când şi cum o vor ei. Înainte cu o zi, prognoza meteo anunţa furtună pentru ziua de duminică. Răsăritul a adus însă cu el un cer albastru, de plină vară şi căldură pe masură. Chiar dacă vocile au mai tremurat pe alocuri, încărcătura emoţională nu a fost nici pe departe cea din anii precedenţi. Poate că au învăţat să privească bărbăteşte realitatea şi nu mai trebuie să privească înapoi. La comemorarea a zece ani de la atentatele din 9/11/2001, nici cerul n-a mai plâns… Corespondenţă realizată cu sprijinul Misiunii României pe lângă ONU, JTI şi miniPRIX. Citiţi şi:

• CORESPONDENŢĂ DIN AMERICA: 9/11- frica de autoutilitare
• Cum şi-au revenit companiile americane după atacul din 9/11
• 9/11 - cronologia zilei în care America s-a aflat sub asediu | VIDEO
• CORESPONDENŢĂ DIN SUA. Metropola americană iartă, dar nu uită