Înfierea unui copil este măsura ultimă şi disperată a unor oameni care îşi doresc să devină părinţi. Efortul adopţiei, procedeu trecut prin sita deasă a birocraţiei, dar şi strădania de a intra cât mai bine în rolul de părinte, asumat pe viaţă, nu permit nici măcar o secundă se te gândeşti că un copil este un hatâr pe care ţi-l satisfaci, dar la care poţi să renunţi atunci când nu te mai interesează sau nu îţi mai convine.
Cu toate acestea, două cazuri atipice au atras atenţia lumii întregi. Primul este cel al unei femei din Statele Unite care, după ce a constatat că băieţul pe care îl înfiase din Rusia avea probleme psihice, l-a trimis acasă singur, „par avion”.
La doar câteva zile, parcă trasă la indigo, a fost prezentată povestea Mihaelei Popa din Deva, care se consideră păcălită de medici, după ce s-a dovedit că fetiţa pe care o adoptase în urmă cu 10 ani suferea de retard mintal. Acum, femeia vrea să înapoieze copilul autorităţilor, iar, dacă demersul ei va reuşi, ar fi creat un precedent.
Dincolo de cadrul legislativ care nu prevede nicicum astfel de situaţii, este cel pur moral. Este vorba în primul rând despre implicaţiile la nivel psihologic, de impactul dur pe care o astfel de schimbare o are asupra psihicului copilului care se vede astfel dat deoparte asemenea unei jucării de care te-ai plictisit sau a unui animal de companie care a devenit, peste noapte, incomod pentru cei din jur.
„Interesează pe cineva drama părinţilor adoptivi, care au aflat ulterior că aceşti copii prezintă un grav handicap? Interesează pe cineva că aceşti părinţi nu au niciun drept în faţa legii? (...) Legea îi condamnă pe viaţă pe părinţii adoptivi să aibă grijă de aceşti copii”, îşi justifică Mihaela demersul de a scăpa de calitatea de părinte.
O altă formă de crimă „Este o crimă, iar cazuri de genul acesta ar trebui pedepsite prin lege”, consideră psihologul Mirela Zivari. Ea explică impactul emoţional puternic pe care o astfel de măsură îl poate asupra copilului îi va afecta acestuia întreaga dezvoltare ulterioară. „Mai ales că este vorba despre un copil cu retard, acesta are nevoie cu atât mai mult de afecţiune, iar urmările pe care abandonul părinţilor l-ar putea avea asupra lui sunt, în primul rând, tulburările de comportament. De asemenea, pot să apară, ca efecte, însingurarea, blocarea, agresivitatea şi, în cazurile extreme, chiar sinuciderea”, spune Mirela Zivari.
„Poate fi copilul tău, care se îmbolnăveşte. Ce faci, îl arunci la gunoi?”, se întreabă revoltat psihologul.
Care este atitudinea pe care Statul trebuie să o adopte în astfel de situaţii – pedeapsa sau o legislaţie care să permită returnarea copilului adoptat?
Este Mihaela Popa o victimă? Cum consideraţi că ar trebui să fie rezolvate astfel de situaţii?
Recomandările noastre
