Tare mă mai enerva mama în fiecare 15 septembrie. Ca într-o compunere de clasa a IV-a, lumea se colora în roșu și auriu, iar aleile parcului Tolbuhin se umpleau de frunze și castane moarte și mirosul lor alunga parfumul inegalabil de praf încins al vacanței.
Oborului nu îi mai ajungea cămașa multicoloră din fructe și se înfășura într-o scurtă din stuf, iar de dincolo de ea cartierul se umplea de aroma pastramei și de bulele din butelcile de must.
În lumea asta care se schimba de la o oră la alta, eu trebuia să arunc în coșul de rufe pantalonii scurți și maiourile colorate și mă încotoșmănez în uniforma nouă care înțepa pielea. Să mai pun și cravata, să prind bine pantofii luați pe principiul ”lasă, că îți mai crește piciorul”!
Un chin! Copilăria nu murea în fiecare an de ziua mea de naștere, ci pe 15 septembrie.
Mergând pe aleile parcului din jurul școlii și lovind castanele cu botul pantofilor noi am înțeles de ce se cheamă ”serbare de sfârșit de an” și ”festivitate de deschidere a anului școlar”. Păi ce era de sărbătorit la revenirea la școală? Ce înțelege orice copil din îndemnurile pe care i le toarnă pe repede-înainte toți vorbitorii de la festivitatea din careul școlii? La fiecare frază cu ”nevoia de cunoaștere” și ”desăvârșire intelectuală” răspundeam cu încă un șut plin de năduf în castanele de pe jos și, Doamne, nu erau destule castane pe alei pentru câte piciorușe vroiau să se descarce lovindu-le cu furie.
Dar mama mă strunea pe drumul spre școală în fiecare 15 septembrie. Îmbrăcată în cea mai bună bluză a ei de mătase, călcată cu atenție cu o zi înainte și lăsată pe umeraș în sufragerie până în momentul plecării. Cu permanentul făcut în ultimele zile și machiată după regulile vremii, nu venea să mă încurajeze sau să mă consoleze, ci participa la festivitatea morții copilăriei mele, celebra drumul meu spre a deveni cândva adult. Poate era tristă, că doar maturizarea mea o îmbătrânea, dar era convinsă că doar așa puteam ajunge cineva, doar dacă avea cine să mă țină să nu dau șuturi în castane moarte în timpul orelor de școală.
Era foarte mândră și pe mine mă enerva. Abia așteptam să plece odată cu restul părinților din curtea școlii și să mă lase singur cu colegii.
Târziu am înțeles mândria ei din fiecare zi de 15 septembrie și cât de important e să ai pe cineva caresă fie lângă tine când crești.
Abia când purtam cea mai bună cămașă la festivitățile fetelor mele și le simțeam privirea ușurată când plecam de la școală am înțeles pe deplin mândria de a fi părinte la festivitatea de deschidere a școlii și, în ciuda protestelor fetelor, nu mi-am refuzat niciuna până acum.
Așa voi face și azi iar la plecare aș lovi cu sete o castană, de s-o arunc până-n Iancului. Dar cum anul ăsta școala începe atât de devreme încât castanele sunt încă în copac, nu-ți rămâne decât să tragi un șut în vreun pahar eco aruncat pe jos, pentru că oborenii au o vorbă, cred eu, universal valabilă: ”doar vânzătorii de varză se bucură că a trecut vara!”