Serialul EVZ se incheie astazi. Incursiunea pe teritoriul celei mai izolate natiuni a pus in lumina personaje si situatii de un suprarealism demn numai de scrierile lui George Orwell.

Si totusi, cele patru episoade au evocat doar o frantura din realitatea comunismului nord-coreean, la momentul aprilie-mai 2007. Multe povesti au ramas cu siguranta nespuse, altele sunt inca neauzite. 

Casetele cu muzica romaneasca

In cea de-a cincea zi dam deja semne de oboseala. Ne enervam pe insotitori, care evita cu orice pret sa ne duca la Ambasada Romaniei, ba chiar sa si trecem pe langa ea.

Avem, in schimb, program la Marea Casa Populara de Studiu, un fel de Biblioteca Nationala imensa, de 12 etaje, in stil coreean, cu peste 600 de sali si mai mult de 6.000 de locuri pe scaune. La intrare dam iar peste Kim Ir Sen, de data asta „intepenit” intr-o statuie de marmura, inalta de sase metri.

In timp ce contemplam piesa aflam ceea ce si banuiam: „Edificiul a fost construit la initiativa sa”, ne spune unul dintre ghizi. Biblioteca e uluitoare, cel putin prin sumele pe care le-a inghitit cand a fost ridicata: a costat peste 100 de milioane de dolari in 1982, iar dotarile chiar sunt remarcabile.

Exista indrumatori, computere noi – nu si internet -, 20 de sali numai pentru lectura, cu sute de mese fiecare si peste 30 de milioane de volume.

Fara antene TV la granita

Cautam de curiozitate titluri romanesti si nu ne ia mult pana gasim. Nu unul, nici doua, ci foarte multe, respectiv carti si casete cu muzica populara.

Pentru a incuraja invatarea limbilor straine, statul permite „detasarea” de la fabrica la cursuri intensive pentru sase luni, in timp ce salariul merge in continuare.

La ora pranzului plecam spre Kaesong, al doilea oras al tarii si cel mai apropiat de Sudul capitalist. Aici, casele pastreaza forma si traditia coreeana.

Transportul in comun e sublim, dar lipseste cu desavarsire, ca peste tot in provincie. Suntem, asadar, la granita cu Coreea de Sud.

Presupunem ca locuitorilor nu le este permis sa posede televizor, intrucat nu exista antene pe acoperisurile cladirilor. Si aici, ca si la Phenian, deplasarea pastreaza standarde inalte la capitolul ecologie: localnicii sunt cand pe biciclete, cand pe jos.

Noi suntem cazati intr-un soi de cabane aflate intr-o curte interioara. Seara e vesela datorita unui grup de turisti polonezi. Nu avem voie sa iesim in oras, portile sunt inchise imediat. Ne revoltam, dar degeaba: „Zona e periculoasa, la cativa kilometri e Panmunjeom, unde exista si trupe americane”.

Dormim in conditii proaste, pentru care insa am platit la sosire 250 de euro de persoana. Fara sa fi stiut detalii, in pretul piperat intra si nespalarea, intrucat apa curge greu, curentul se intrerupe si mancarea e groaznica.

Ofrande la Palatul Copiilor

Dimineata insa soseste pe nesimtite, iar noi suntem primii la Panmunjeom. Tensiunea din aer e apasatoare, ajungem la granita insotiti de cinci militari.

Barbatii in kaki ne explica pe nerasuflate de ce s-a ajuns in situatia ca in lume sa fie nu una, ci doua Corei. Avem emotii. La cativa pasi, armatele Nordului si Sudului sunt permanent in alerta, iar militarii, atenti unii la miscarile celorlalti. Ne traim clipele intr-una dintre cele mai bine pazite zone din lume.

Dupa turul oferit de autoritati pe zona de frontiera care taie in doua peninsula coreeana, plecam inapoi spre capitala. Programul de care avem parte e strict: urmeaza o vizita la Palatul Copiilor.

Tot ce fac micutii in atelierele de creatie e dedicat fostului si actualului sef al statului. Pentru Kim Ir Sen si Kim Jong-il micutii tes goblenuri, sunt inchinate picturi, caligrafie… totul e ideologie pura.

Urmeaza apoi spectacolul, doua ore de talent si munca intru slava celor doi Kim. Sala e plina de straini care urmaresc, cu lacrimi in ochi, cel mai grotesc show din viata lor.

Din 14 cantece interpretate pe voci sublime, 13 au fost pur politice. Intre ele, numere de acrobatie, balet sincronizat, scamatorii. Coregrafia impecabila si sonorizarea de inalta calitate cresc adrenalina si ucid orice toleranta la adresa indoctrinarii care e livrata noii generatii in cea mai mare inchisoare a planetei.

In final, copiii primesc daruri de la toata lumea, iar noi regretam ca nu avem nimic de oferit. Suntem tristi, lacrimam. Nord-coreenii din sala inteleg de ce, dar le e teama sa schiteze vreun gest.

Mergem la hotel, iar eu imi sun nevasta si plang in hohote, pentru prima data in 13 ani de cariera. Putem suna din camera in strainatate (4,5 euro minutul) si la ambasade, dar nu in oras la vreun amic imaginar. Alegem sa nu mai iesim la masa, asa ca stam sa ne uitam la televizor.

„Cantarea Romaniei”

Banala experienta, s-ar zice astazi, dar e si acesta unul dintre momentele care intorc gandul cu doua decenii in urma: ca si Romania prietenului Ceausescu, tara condusa de dictatorul Kim are doar doua canale TV, ambele de stat.

Posturile sunt invadate de aceleasi programe in acelasi timp, iar grila care bantuie in orele de emisie spune totul: muzica patriotica (un fel de Cantarea Romaniei din anii ‘80), stiri interne ca si la noi inainte de ‘90 si filme de doua feluri: cu oameni ai muncii sau lacrimogene, legate de segregarea celor doua Corei.

Doua fronturi

Contraspionajul si Sanatatea

In cea de-a saptea zi o lasam mai moale. Atmosfera cazona si disciplina terifianta au darul de a slei toate puterile. Oricum, vizitam „Pueblo”. Interesanta incursiune.

Este o nava militara americana, capturata in 1968 pentru spionaj in apele din Marea Wonsan (de Est). Un veteran ne explica mandru povestea acestui trofeu de razboi si adauga, simtindu-se parca razbunat, ca, in premiera, SUA si-au cerut scuze tarii lui in urma acestui incident.

Pe malul Taedongului, langa Pueblo, se poate vedea un minisubmarin automat de spionaj, capturat si acesta, dar in 2004. O cucerire cu atat mai deosebita cu cat e tot de fabricatie americana.

Kim Jong-il, ctitor de spitale

Dupa aproape o saptamana in Coreea, pentru noi se apropie totul de final. Si sejurul, si circuitul acestei ultime zile. Simbolic sau nu, finalul apoteotic isi joaca momentul in cadrul unei vizite la cel mai mare spital din Phenian.

Cladirea are 13 etaje si 1.500 de paturi. Aici lucreaza peste 800 de medici. Pana si acest obiectiv „minunat” poarta amprenta aceluiasi lider si parinte al poporului nord-coreean: pe absolut toate aparatele au fost lipite etichete care ne informeaza si pe noi, si pe bastinasi ca sunt „oferite” de seful statului Kim Jong-il.

Adaptarea la mediu

In cea de-a saptea zi o lasam mai moale. Atmosfera cazona si disciplina terifianta au darul de a slei toate puterile. Oricum, vizitam „Pueblo”. Interesanta incursiune.

Este o nava militara americana, capturata in 1968 pentru spionaj in apele din Marea Wonsan (de Est). Un veteran ne explica mandru povestea acestui trofeu de razboi si adauga, simtindu-se parca razbunat, ca, in premiera, SUA si-au cerut scuze tarii lui in urma acestui incident.

Pe malul Taedongului, langa Pueblo, se poate vedea un minisubmarin automat de spionaj, capturat si acesta, dar in 2004. O cucerire cu atat mai deosebita cu cat e tot de fabricatie americana.

Regula

Adaptarea la mediu

Pe timp de iarna, situatia e dramatica intrucat apa calda si incalzirea sunt absente. In multe orase se face focul direct in apartamente, cu vreascuri adunate din timp. Oamenii poarta acelasi fel de tenisi, indiferent de anotimp.

Pentru ca supravietuirea cere adaptare, localnicii s-au obisnuit sa-si puna piper in incaltari pentru a absorbi mirosul neplacut. La randul lor, diplomatii straini aflati in Coreea de Nord pot circula liber prin Phenian.

Exceptand insa drumul spre Nampo, acestia au nevoie de aprobare speciala si de un insotitor localnic pentru a se deplasa in alte localitati.

Personalul de la putinele ambasade isi face cumparaturile in China macar o data pe luna, intrucat chiar si magazinele pentru straini din capitala sunt foarte prost aprovizionate.