În primele luni din 2003 am fost de câteva ori la mânăstirile Robaia, Văleni şi Aninoasa pentru fotografii trimise apoi la Londra. O dată, în preajma zilei de 14 februarie, când au fost reînhumate la Curtea de Argeş, cu slujbă arhierească şi onoruri militare, rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al II-lea aduse din Portugalia şi tot atunci am văzut biserica ridicată de mareşalul Antonescu în satul natal cu prizonieri sovietici proveniţi din ţinuturile asiatice ale Rusiei.
Perioada de filmare a fost stabilită pentru zilele de 15-17 aprilie: înregistrarea slujbei de tundere în monahism la Mânăstirea Văleni şi luarea de cadre exterioare la Robaia şi Aninoasa. L-am revăzut pe A.T. în după-amiaza zilei de 15 aprilie 2003, la Hotelul Hilton din Bucureşti. Echipa care îl însoţea număra 15-16 persoane, iar pentru transportul ei fusese închiriat un autocar. A doua zi urma să plece toţi la Curtea de Argeş şi să se cazeze la hotel. Invitat să-i însoţesc, am răspuns că eram obişnuit să stau la Episcopie. Aveam să ne revedem la Văleni şi la celelalte două mânăstiri.
Pe 17 aprilie, când am ajuns cu Prea Sfinţitul Calinic la Mânăstirea Văleni, de-o parte şi de alta a bisericii în care episcopul urma a săvârşi câteva tunderi în monahism se găseau un vehicul de 20 de tone şi altul de 10 purtând însemnele „Castel Film” închiriate de televiziunea Carlton. Două macarale acţionate electric aveau menirea să introducă prin ferestrele laterale ale pronaosului camerele de luat vederi şi instalaţiile de sunet, pentru ca să nu fie cu nimic tulburată slujba călugăririi. Abia la sfârşitul ei au apărut o cameră obişnuită şi un operator, episcopul rostind un scurt cuvânt despre „Braţele părinteşti”, după care producătorul şi echipa sa au fost poftiţi la o masă – una de post, dar îmbelşugată şi variată.
Înainte de sfârşitul ei, am stabilit să mă revăd a doua zi cu A.T. în holul hotelului Posada, să-mi primesc onorariul şi să ne luăm rămas-bun, după care m-am urcat în maşina episcopului. În dimineaţa următoare, am coborât cu câteva minute înainte de ora 10 din palat, pornind spre hotelul aflat aproape. Mi-a ieşit în drum ziarista acreditată la Bucureşti, care ardea de nerăbdare să-mi spună că după plecarea noastră A.T. a ţinut să stea de vorbă cu câteva surori şi călugăriţe (ea traducea), discuţie care s-a prelungit câteva ore. Ce le-a determinat să părăsească lumea atât de tinere fiind?... Ce-au găsit în mânăstire?! Nu regretă alegerea făcută?... Nu era un ton de reproş, ci dorinţa de a înţelege o cale, o opţiune. Apoi, în maşină, în drum spre Curtea de Argeş, i-a mărturisit ziaristei: „Am devenit ateu sub influenţa unui prieten apropiat şi acum îmi dau seama cât de mult am greşit. Simt nevoia să regăsesc credinţa în Dumnezeu”. Sfârşind de spus ceea ce îmi povestise, ziarista mi-a cerut să nu-i vorbesc despre asta lui A.T. Un sfert de ceas mai târziu îmi luam rămas-bun de la regizorul şi producătorul care de la prima întâlnire îmi lăsase impresia unui om de caracter şi cu personalitate, fără să fac vreo aluzie la experienţa de metanoia (convertire) prin care trecuse.
Recomandările noastre
