Niciodată, de la 30 decembrie 1947, statul român nu a părut atât de slab ca acum. Nici o instituție, dar absolut nici una, nu funcționează în parametri normali, stabiliți de lege: toate, dar absolut toate, se poticnesc, se târâie, se calcă pe picioare, atunci când pur și simplu nu servesc alte interese decât cel național.
Președintele este cel care patronează cu superioară măreție acest haos național, înfoiat și găunos ca un cocoș de tablă înfipt pe acoperiș. Debandada îi convine de minune: împiedică apariția unui contracandidat serios la președinție în 2019. De deasupra olanelor, ochii și urechile sale bat departe, până la Bruxelles. De acolo răsare soarele, de acolo ne vin imigranții, de acolo, ideile sclipitoare precum combaterea fanatismului religios sau edificarea unei Europe federale, cu granițe de consistența hârtiei creponate și state al căror rol să se rezume la organizarea competițiilor sportive. Guvernul este creierul haosului (cine l-a auzit o dată în viață pe Tudose vorbind înțelege că expresia anterioară nu este un oximoron), iar PSD, placa turnantă a haloimăsului național.
Opoziția nu există, iar clasa politică în ansamblul ei a suferit în ultimii 28 de ani o degenerare progresivă. Comparați-i pe Ion Iliescu, Petre Roman sau Adrian Năstase cu Liviu Dragnea, Mihai Tudose sau Niculae Bădălău; ori pe Radu Câmpeanu, Dan Amedeu Lăzărescu sau Quintus cu Cristian Bușoi, Alina Gorghiu sau Mihai Voicu etc. etc. Un fenomen similar de decădere a suferit și societatea civilă: Golanii din 1990 nu se cățărau prin pomi ca să scape de jandarmi; spuneau „Tatăl Nostru” nu „Vrem spitale, nu catedrale”. Justiția a devenit „câmp tactic” de bătălie între două găști (una băștinașă, alta străină) care vor să pună mâna pe ce a mai rămas din economie. Serviciile secrete sunt prea ocupate cu afacerile, cu căpătuirea personală și cu executarea ordinelor venite din afară, pentru a servi interesele naționale.
Școala a fost distrusă sistematic și cu bună știință (Liviu Pop pe scaunul lui Spiru Haret!), ca parte a îndobitocirii globale; la fel, Familia, ca parte a destrămării sociale globale. Intelectualii nu au fost niciodată mai rupți de popor și, prin urmare, mai devalorizați: prinși în gâlcevi mărunte, preocupați să-și altoiască unii altora scatoalce pentru a-și nutri orgoliile mărunte, vocile lor au mai puțin răsunet decât un orăcăit de broască în jungla amazoniană. Pe fondul acestui dezolant peisaj de sfârșit de lume, inevitabilul s-a produs: UDMR, împreună cu alte două formațiuni politice maghiare, au revendicat deschis autonomia teritorială pe criterii etnice. Doar naivii i-au crezut în trecut pe liderii UDMR când se jurau pe ce-au ei mai sfânt că nu vor nimic mai mult decât autonomie culturală, pentru păstrarea unor frumoase tradiții precum ceardașul, palinca și „Emisiunea în limba maghiară” de la TVR. Că ei sunt moderați, nu ca extremiștii ăia ai lui Toro Tibor și Tokes. Acum „extremiștii” și „moderații” stau la aceeași masă și bat cu pumnul în ea. Nu îi condamn pe maghiari, nici pe cei de aici, nici pe cei din afara României: întind coarda atât cât li se permite să o facă (și nu sunt semne că ar vrea cineva să-i oprească). Pe Viktor Orban chiar îl admir pentru curajul cu care se opune tăvălugului bruxellez. Mi-aș dori să fim și noi românii capabili măcar de jumătate din tupeul și naționalismul lor, la Chișinău, la Cernăuți sau în Timoc.
Ne puteți urmări și pe Google News
Condamn în schimb lipsa oricărei reacții care să demonstreze că mai există un stat român, capabil să apere interesele naționale. Cu atât mai mult în anul care marchează Centenarul României Mari. Liderii PSD și PNL, Dragnea și Orban au emis fiecare în parte câte un scheunat care nu are șanse să atragă atenția cuiva, exceptând-o pe Brigitte Bardot. Iohannis și Tudose au tăcut. De la o vreme, cei doi se înțeleg tot mai bine! Întinderea neîncetată a coardei de către maghiari, în ultimii 28 de ani, a fost acompaniată, pe malurile Dâmboviței, de refrene mai prăfuite ca Despacito: „Doar n-o să plece ungurii cu Ardealul în spate!”, „Ei sunt 10 milioane, noi 20”, „Am mai pus o dată opinca pe Parlamentul din Budapesta” și, mai nou, „Nu e nici un pericol: suntem sub umbrela UE și NATO”.
Doar că și UE și NATO, dimpreună cu întreaga planetă, trec printr- o perioadă de evoluții imprevizibile. Europa clocotește sub influența unei puzderii de forțe centrifuge, condusă de o adunătură de birocrați mediocri și suficienți pe care nu i-a ales nimeni, nu reprezintă pe nimeni și deci nu pot fi trași la răspundere. Mai mult, UE însăși a încurajat mișcările independentiste, prin însușirea sistematică a atribuțiilor firești ale statelor naționale: de ce ar vrea Catalonia sau Corsica sau Scoția să fie dependente de niște state care își mai păstrează doar funcția de perceptoare de taxe? Confruntat cu valul de declarații de independență, care amenință să ducă de râpă șandramaua europeană de sorginte cominternistă, Bruxelles-ul dă acum din colț în colț. Și umbrela NATO este periculos de ciuruită: depinde la cine din NATO te gândești că îți va apăra interesele și integritatea teritorială. Erdogan, de pildă, care este prieten bun cu Orban? După referendumul din aprilie trecut, în urma căruia Erdogan a obținut aprobarea de a schimba Constituția Turciei, transformând-o în dictatură personală, singurul lider UE care l-a sunat să-l felicite a fost Orban.
Sau mai degrabă Trump, cu care Iohannis a stat la șuetă pe peluza Casei Albe? Dar Statele Unite sunt principalul artizan al destrămării Iugoslaviei și al ruperii din coasta Serbiei a provinciei sale istorice Kosovo, astăzi stat independent, suveran, recunoscut ca atare de 108 țări. Crearea acestui Frankenstein statal a determinat Occidentul să înghită fără multe comentarii anexarea Crimeii de către Vladimir Putin: precedentul fusese creat! Cu câteva luni în urmă, un cunoscut politolog căruia nu am permisiunea să-i dezvălui identitatea afirma: „Hărțile se schimbă la o sută de ani o dată” și dădea ca exemplu frământările din Orientul Mijlociu, la un secol după Acordul Sykes – Picot din 1916. Pentru Budapesta, momentul și contextul istoric sunt perfecte pentru o Contra-Lovitură în Anul Centenarului.
Recomandările noastre
