Miercuri, 17 ianuarie 2018, după încheierea consultărilor cu partidele politice, preşedintele Klaus Iohannis a anunţat, în hotarele unei scurte declaraţii de presă, desemnarea drept premier a candidatei PSD-ALDE Viorica Dăncilă.

Gestul lui Klaus Iohnannis a provocat surprindere în rîndurile TeFeLiştilor, rapid pe negîndite trecuți de la stupoare nătîngă la revoltă de tip legionar.

Despre reacţia TeFeLiştilor, ne vom ocupa într-un alt comentariu, special dedicat acestor forțe care, asemănător celor de Extremă Dreaptă și Extremă Stîngă, Legionarilor și Bolșevicilor, nu recunosc jocul democratic.

Pe mine m-a scutit Dumnezeu de sifilisul intelectual numit TeFeLism, definit prin gîndirea care rumegă. Prin urmare gestul lui Klaus Iohannis nu m-a surprins. Şi nu m-a surprins, deoarece toate datele care definesc ceea ce am numi realitatea, realitate care impune omului politic din cele mai vechi timpuri hotarele în interiorul cărora poate acţiona, anunţau o asemenea decizie.

Cea mai importantă dintre toate, trecută cu vederea de Presa fătucelor, se referă la poziţia adoptată de PNL şi USR la consultările de la Cotroceni.

Despre momentul – spectaculos în postdecembrism - care e concretizarea articolului 103 din Constituție privind desemnarea premierului de către preşedinte am scris, în cei 27 de ani de Constituţie democratică atît de mult încît aş putea tipări chiar şi o carte cu textele rispite prin ziare și pe la televiziuni.

Condiţia României de republică semi prezidenţială conferă preşedintelui, dacă un partid n-a obţinut majoritatea absolută, prerogativa de a convoca partidele parlamentare la Cotroceni.

Această prerogativă izvorăște din ipostaza de esenţă a preşedintelui în Republica postdecembristă: Cea de mediator, de forţă aflată deasupra luptelor politice.

Unul dintre momentele cheie ale formării unui nou guvern îl constuie desemnarea unui politician cu misiunea de a alcătui o majoritate guvernamentală. Ca şi în cazul monarhului constituţional din România monarhică, preşedintele primeşte dreptul de a desemna pe cineva cu această misiune din simplul motiv că e singurul în stare, prin poziţia sa de arbitru al vieţii politice, să decidă dintre candidații propuși cine ar putea alcătui o majoritate parlamentară. Scopul consultărilor rămîne – am mai scris de zeci de ori pînă acum – pipăirea majorităţii de către preşedinte. Fireşte, cum s-a întîmplat şi de data asta cu PMP, un partid lipsit din start de orice şanse de a forma majoritatea poate veni la Cotroceni cu pretenţii de a i se da formarea guvernului. Dacă ţine neapărat să se joace de-a formarea Guvernului, preşedintele poate accepta o astfel de propunere chiar şi în condiţiile în care un alt partid sau o coaliţie se prezintă la Cotroceni cu o majoritate parlamentară deja constituită. Preşedintele are şi această prerogativă. De a crede că un partid mic, cu doar 6% obţinut la alegeri, poate alcătui o majoritate parlamentară compusă din partide cu procentaje mult mai mari. Din toate punctele de vedere, mai ales dacă aceste consultări au loc imediat după alegeri, preşedintele poate opta pentru candidatul unui partid mic avînd la dispoziţie atît informaţiile primite la consultări, cît şi informaţii de culise.

De regulă însă, presupunînd că e minim responsabil, preşedintele îşi poate permite o astfel de tentativă numai şi numai dacă e convins că e posibilă şi o altă majoritate decît cea pretinsă de o anume formaţiune.

Aşadar, în privinţa desemnării, preşedintele nu poate face altceva decît să opteze între propunerile de candidaţi oferite de partide. Dacă e o singură propunere, preşedintele – admiţînd că nu e iresponsabil – nu poate face altceva decît să accepte această singură propunere. Ce s-a întîmplat miercuri, 17 ianuarie 2018?

La consultările de la Cotroceni partidele parlamentare s-au prezentat astfel:

PSD-ALDE, cu propunerea de premier Viorica Dăncilă şi cu argumentul că are deja o majoritate constituită. S-a trecut uşor, ca şi cum ar fi fost un fleac, peste noutatea absolută cu care au mers PSD-ALDE la Cotroceni:

O listă cu semnături de parlamentari PSD-ALDE prin care preşedintelui i s-a dovedit, de data asta în scris, că Viorica Dăncilă are deja asigurată majoritatea parlamentară.

Indiscutabil, din punct de vedere constituţional, lista n-are nici o valoare. De asta nici n-a primit-o Klaus Iohannis. Din punct de vedere politic însă ea are o valoare ieşită din comun. Cîtă vreme o coaliţie îi prezintă preşedintelui dovada scrisă că există deja o majoritate parlamentară, pentru candidatul ei, preşedintele nu-şi mai poate permite, în spaţiul public, să se îndoiască de posibilitatea ca reespectiva coaliție să facă majoritatea. Mişcarea cu lista a fost întărită de datele momentului 17 ianuarie 2018. Imediat după alegeri, chiar şi cînd două sau mai multe partide pretind că pot face o majoritate parlamentară, preşedintele are dreptul de a se îndoi de asta. Sîntem imediat după alegeri. Numai şi numai consultările întreprinse de premierul desemnat pot garanta o majoritate. Pe 17 ianuarie 2018, preşedintele s-a aflat în faţa unei realităţi care, cel puţin pentru opinia publică, nu-i lăsa marja de manevră în privinţa desemnării.

Majoritatea PSD-ALDE funcţionează deja de un an. Între cele două partide n-au apărut, nici înainte de căderea Guvernului, nici după, nici măcar o disensiune, menită a lăsa impresia că ele n-ar putea alcătui majoritatea.

Absenţa marjei şi-a avut cauza şi în deciziile CExN al PSD. Eşecul Puciului Mihai Tudose prin votul zdrobitor de demitere a fostului premier a arătat românilor că PSD e mai unit ca niciodată. Altceva era dacă Puciul reuşea şi, după şedinţa, PSD se putea născoci un soi de UNPR prin implicarea vajnică a Binomului SRI-DNA, ca în vremurile bune ale Statului Paralel. Preşedintele ar fi putut refuza candidatul PSD-ALDE pe motiv că o parte din PSD, devenită partid sau grup parlamentar independent, poate alcătui o majoritate cu alte partide.

S-a trecut cu vederea adevărul, cumplitul adevăr, că PNL şi USR au venit la Cotroceni fără o propunere de candidat. Fireşte, cele două partide au cerut alegeri anticipate. O fantezie, deoarece prşedintele n-are prerogative de declanşare cu de la sine putere a alegerilor anticipate. El poate cel mult să managerizeze procesul complicat al alegerilor anticipate, dacă partidele parlamentare ajung la un acord în privinţa asta.

Altfel spus, nici PNL, nici USR n-au cerut preşedintelui şansa de a face o majoritate parlamentară.

Aşa cum arătam mai sus, propunerea făcută de PMP a ţinut de retorica electorală. Și dacă ne gîndim că a fost propus ca premier desemnat un personaj sinistru precum Siegfried Mureșan, gestul PMP a căpătat nota unei glume proaste. După locotenentul Mihai Tudose urma să fie premier căpitanul Siegfried Mureșan. Dacă PMP venea cu angajamentul c-a negociat deja formarea unui guvern cu PNL şi USR, propunerea putea fi luată în seamă. Cum însă la consultări cele două partide au susţinut că nu vor sau că nu pot face o majoritate, cum i-ar fi stat preşedintelui să anunţe c-a dat PNL dreptul de a forma noul Guvern? Mai ales că preşedintele avea deja propunerea serioasă, credibilă, a PSD-ALDE.

TeFeLiştii au tăbărît pe preşedinte mustrîndu-l că a dat PSD-ALDE şi nu PNL misiunea de a forma o majoritate. Putea preşedintele, nu numai din punct de vedere constituţional, dar şi din punct de vedere al unei minţi minim sănătoase, să iasă şi să spună: PNL nu vrea să facă noul Guvern. Eu însă îl oblig s-o facă și-i cer să vină iute cu un candidat.

De ce n-a venit PNL cu o propunere de candidat? Există două posibilităţi:

1) PNL n-a venit, deoarece Ludodic Orban voia să fie el candidatul, dar ştia că n-are nici o şansă pînă cînd nu e achitat şi la ICCJ. 2) PNL n-a venit cu o propunere de candidat, deoarece a fost rugat de preşedinte să nu vină. Indiferent de răspuns, un lucru e sigur:

Refuzul PNL de a propune un premier s-a constituit într-o realitate care i-a dictat lui Klaus Iohannis decizia de a accepta propunerea PSD-ALDE. Nu înțeleg de ce PNL bombăne că președintele a acceptat propunerea PSD- ALDE după ce i-a dat șah mat președintelui.