În primele săptămâni după invadarea Ucrainei de către Armata Roșie, analiștii politici de pe ambele maluri ale Atlanticului găseau de cuviință să justifice sau să acuze statele Occidentale - după caz - că nu au descifrat corect semnalele care veneau din Rusia privind adevăratele intenții ale Kremlinului vizavi de țara vecină. Au existat totuși evaluări realiste ale unor servicii de intelligence care susțineau ipoteza agresiunii, cele americane și cele britanice in primis.
Serviciile continentale de informații nu ar fi decodificat în mod just semnalele provenite din Rusia deși, conform unor comentatori specializați, interpretarea a fost corectă dar s-ar fi transmis liderilor politici ceea ce aceștia doreau să audă.
Ulterior, pe fondul situației complexe generate de invazie, responsabilitatea pentru conflict - a agresorului dar și a celor care s-ar fi putut mobiliza pentru a-l preveni - a fost lăsată pe seama judecății istoriei. Modelul de interpretare pare a fi cel aplicat, fără a se ține seama de învățămintele de rigoare, în cazul izbucnirii celei de a Doua Conflagrații Mondiale când Europa s-a trezit în războiul care plutea în aer fără să intreprindă ceva care să-l prevină în mod serios.
Ulterior, acesta s-a extins pe trei continente. Comparația pare hazardată dar, aplicând un tipar istoric restrictiv, nu aș fi foarte departe de adevăr mai ales că avem de-a face acum cu un conflict pe stil vechi - strategia și tactica par a aparține secolului trecut - în care Blitzkrieg-ul rusesc numit operațiune specială, s-a împotmolit repede transformându-se într-un război de uzură. Așa ceva s-a mai văzut chiar pe teritoriul agresorului de azi în prima perioadă a invaziei naziste (1941-1942).
În ultimele două luni, a început să prevaleze evaluarea consecințelor în domeniile umanitar, politic, economico-comercial și social și a modului cum acestea își pun amprenta asupra viitorului continentului pe termen scurt și mediu. Războiul nu va influența în mod fundamental configurația geopolitică a lumii în următorii ani dar va contribui la resetarea raporturilor dintre principalii actori - Statele Unite, Uniunea Europeană și China - Rusia revenind la rolul său din anii ‘90 pentru cel puțin zece ani.
Mutații de substanță vor avea loc în cadrul Uniunii Europene care trebuie să țină seama că orice conflict de dimensiunea celui de la frontierele sale nu produce decât ură pentru mulți ani sau poate zeci de ani între învingători și învinși și chiar între aliații lor, consolidează diviziunile între sisteme cu ideologii diferite și afectează durata ciclurilor istorice. Acordurile de pace, în general, nu pun capăt conflictelor ci doar luptelor efective mai ales atunci când există potențial, (încă)neutilizat al uneia sau ambelor părți, pentru a continua războiul. Indiferent cum va fi acordul, acesta ar trebui urmat de o conferință tip Helsinki, din 1975, prin care să se garanteze securitatea pe continent pentru o lungă perioadă de timp. Natural, după aderarea la NATO, capitala Finlandei iese din calcul dar Viena, capitala unui stat neutru, ar putea întruni condițiile necesare.
În contextul acestei realități, noi, europenii, mai ales cei care s-au bucurat de pacea ultimelor decenii - mai mult poate datorită umbrelei protectoare de peste Atlantic decât meritelor proprii - ar trebui să ne implicăm cu prioritate în procesul decizional al organizației noastre astfel încât să lăsăm generațiilor viitoare o Uniune Europeană - dacă se va mai numi așa - capabilă să asigure pace, securitate și prosperitate pe continent.
Trebuie să abandonăm accentele de naționalism și egoism natural ale unora dintre noi, aspecte care au pus mereu sub semnul întrebării coeziunea continentală. Atitudinea față de agresiunea Rusiei a demonstrat o unitate aproape consolidată dar și lipsă de flexibilitate în procesul decizional intern, aspect care a evidențiat constant minusurile și limitele integrării și a condus la situații hilare și uneori insurmontabile de-a lungul anilor.
Probabil, cele 49 de propuneri ale participanților la Conferința pentru Viitorul Europei, încheiată luna trecută, nu vor fi toate aprobate dar o reformă a sistemului de vot este mai mult decât necesară. Nici ideile aparținând registrului conceptual al domnului Macron nu vor fi implementate în totalitate - Comunitatea politică europeană nu este o utopie dar este greu de crezut că ar putea fi transpusă în realitate în anii următori, cel puțin nu în forma prezentată de liderul de la Elysèe. Revizuirea tratatelor ar avea mai multe șanse deși aproape jumătate dintre statele UE nu ar dori-o.
Deocamdată. De altfel, această revizuire se discută de multă vreme în spatele ușilor închise ale unor cancelarii europene însă conflictul din Ucraina a accelerat procesul de reflecție pe subiect, aspect care demonstrează că situația actuală ar putea fi utilizată pentru elaborarea și implementarea unor reforme care să modifice cadrul structural al Uniunii.
După unele afirmații stângace din anii din urmă - cine ar putea uita aserțiunea potrivit căreia NATO este în moarte clinică - Emmanuel Macron, proaspăt reales președinte în Hexagon, își consolidează poziția de lider european. Vom vedea în lunile următoare dacă ar fi capabil să propună/impună reformele necesare Uniunii pornind și de la faptul că este, la 44 de ani, reprezentantul de frunte al celei de a patra generații de lideri europeni și chiar de cetățeni ai Europei (unite), în general. Ar fi oare vorba de un ciclu francez în viața UE cu un Macron președinte la Paris și după aceea, în cel mai important fotoliu la Bruxelles? Ceilalți competitori din triumviratul celor mari nu dispun de atuurile lui Macron.
Competența lui Mario Draghi nu poate fi pusă la îndoială. Cunoaște foarte bine - chiar prea bine - realitatea europeană dar aparține altei generații. Relația sa foarte bună cu președintele J. Biden, așa cum s-a văzut în contextul recentei sale vizite la Washington, îi conferă și lui unele avantaje dar acestea nu par a fi suficiente pentru un alt rol european de primă mărime. În parea de nord, cancelarul Olaf Scholz este însă prea nou în marea politică europeană pentru a o putea înlocui pe profesoara Merkel.