Grecia / Sursa foto Dreamstime Conflictele „post-imperiale” din Orientul Mijlociu cu deschidere spre Grecia. Cum au fost lăsate în voia soartei teritoriile Orientului Mijlociu și de ce regiunea este un incendiu nestins
Imperiul Otoman a dăinuit vreme de secole în ciuda infrastructurii șubrede. Dăinuirea acestuia s-a datorat dorinței Puterilor Europei de a nu lăsa Rusia să refacă Imperiul Bizantin, așa cum ar fi dorit Petru cel Mare sau Ecaterina a II-a.
Orientul Mijlociu - punctul nevralgic al primei jumătăți a secolului XX
Imperiul Otoman s-a prăbușit în 1918, dar, pe ruinele sale, până în 1922-1923, a apărut Republica Turcia. Încă din 1916, acordul Seyes-Picot dintre francezi și englezi, urmat de Declarația Balfour și de Tratatul de la Lausanne din 1923 au lăsat soarta Orientului Mijlociu la discreția Angliei și Franței.
Anglia și Franța au împărțit teritoriile otomane și le-au numit mandate, adică teritorii care urmau să fie guvernate în vederea obținerii sau nu a independenței (erau trei tipuri de mandate: A-independență imediată, B-independență treptată, convenită și C-independență deloc probabilă). În perioada interbelică, Palestina a început să fie împărțită între Egipt, Siria, Transiordania dar Anglia și Franța au dat undă verde apariției Israelului, materializată după Al Doilea Război Mondial în 1948.
Ne puteți urmări și pe Google News
Faimosul colonel britanic T. E. Lawrence (Aurens, Lawrence al Arabiei) care a trăit între 1888 și 1935. El a sprijinit și a dorit crearea unei Arabii unite, exact cum Simon Bolivar dorise o Federație a Anzilor. Problema era că otomanii vânduseră evreilor pământuri pentru a se așeza în Palestina, alături de comunitatea străveche a evreilor rezistenți Yshuv. Din păcate, planurile lui Lawrence s-au năruit și au apărut Arabia Saudită, Yemen, Irak (creat de Winston Churchill ca Ministru al Coloniilor la sfatul unei scriitoare-spion din Marea Britanie, Getrude Bell, care a propus unificarea vilayetelor otomane Mosul, Kirkuk și Bagdad), Transiordania,
Orientul Mijlociu și granița turco-elenă. Insula Chardak/Ymia
Orientul Mijlociu nu a fost singura problemă post-otomană, Granița turco-elenă, fixată prin Tratatul de la Sevres din 1920 cu autonomia Smyrnei și revizuită prin Tratatul de la Lausanne din 1923 ține tot de împărțirea vilayetelor otomane, în mod aleatoriu. Otomanii aveau vilayete care nu țineau cont de etnii ci de putere economică. Ori, Marea Egee este o mare de insule și insulițe. Ea nu are platou continental, iar conformația țărmurilor elen și turc nu a permis trasarea unei frontiere maritime pe principiul liniei mediane dintre cele mai avansate puncte de țărm ale statlelor învecinate, adică Grecia și Turcia.
Astfel, în Egeea, insula cu două nume, turcesc-Chardak (intrare, „cerdac”), respectiv grecesc -Ymia este un teritoriu în dispută. În era bizantină, apoi otomană, Egeea era o zonă de circulație internă, așa cum era Mediterana în Imperiul Roman. De aceea, azi când sunt atâtea dispute legate de rezervele submarine de petrol, Turcia și Grecia, deși aliate în cadrul NATO se comportă ca inamicii.
Recomandările noastre
