Într-un text semnat de colonelul (r) Alexadru Omeag în revista Periscop se spune că Mihai Caraman a fost schimbat în 1992 de la conducerea SIE pentru refuzul său „de a preda pe tavă viitorilor aliați strategici întregul potențial informativ extern al serviciului”.

Povestea generalului Mihai Caraman, care, între 1958 și 1968, a creat în Franța o rețea de spionaj care a sustras cele mai intime secrete ale NATO, este o inepuizabilă sursă de noutăți. Spionul a împlinit toamna trecută 90 de ani și încă există informații care nu au fost spuse sau care nu pot fi spuse.

În revista Periscop, editată de Asociația cadrelor militare în rezervă și în retragere din SIE, este publicat un text semnat de Alexandru Omeag. În anii cât a activat în Direcția de Informații Externe și apoi Serviciul de Informații Externe, colonelul Omeag l-a cunoscut pe Mihai Caraman. El descrie câteva amintiri despre lucrul cu spionul care a penetrat Cortina de Fier, obținând informații vitale pentru noi și aliații noștri din acei ani, din Tratatul de la Varșovia.

Personaj controversat, Mihai Caraman a făcut obiectul unui material amplu de dezvăluiri apărut în Evenimentul Istoric, semnat de istoricul Florian Banu, în care se vorbește, în premieră, despre ce informații obținuse Rețeaua Caraman și cum au fost ele valorificate de români, dar și de partenerii din Tratat. Omeag „dezgroapă” două episoade neclare din biografia lui Caraman.

Primul este informația – lansată și de Ioan Mihai Pacepa, într-un interviu din 2015 dat lui Dan Andronic – că Mihai Caraman ar fi lucrat pentru KGB, nefiind loial României. Al doilea este legat de reactivarea din 1990, când Petre Roman l-a numit la conducerea serviciului care strângea informații din exterior. Numirea unui adversar care a lovit NATO crunt și apoi îndepărtarea sa, după numai doi ani, este descrisă de Omeag.

 

ONOR LA GENERAL!

A scrie despre generalul Mihai Caraman, unul dintre cei mai redutabili spioni, pare a fi un gest premeditat sinucigaș, pe care autorul acestor gânduri tremurânde și-l asumă, conștient că procedând astfel i-ar putea tulbura tăcerea sau trezi nostalgia anilor petrecuți în slujba Patriei, pe frontul nevăzut al luptei inteligențelor.

Risc, totuși, să se abată asupra mea vânturi năprasnice coborâte dinspre Cheia și încerc sămi amintesc câte ceva (atât cât se poate scrie astăzi!) despre nonagenarul general, un model de profesionalism, devotament și loialitate pentru toți cei care am lucrat în structurile externe de intelligence, indiferent cum s-au numit acestea de-a lungul anilor.

OÙ SONT LES NEIGES D’ANTAN?

Nici nu terminasem bine facultatea când, în 1976, am fost trimis la „Sorbona”, undeva în apropierea Bucureștiului, pentru a fi inițiat în tainele uneia dintre cele mai vechi meserii din lume – arta spionajului. Ziua ne instruiam și noaptea citeam. Citeam cu nesaț orice ne pica în mână despre viața și activitatea celor mai mari spioni ai lumii, literatura de specialitate existând din abundență în biblioteca „școlii”. Așa am aflat de Richard Sorge, Rudolf Abel, Oleg Penkovsky, Kim Philby sau Ely Cohen. Sentimentele mele de admirație pentru acești ași ai spionajului îmi lăsau și un gust amar: cum se face că toți, fără excepție, sunt agenți ai CIA, KGB, MI-6 sau Mossad? Noi, românii, nu am avut niciunul???

Într-una din zile, mi-am luat inima în dinți și i-am pus aceeași întrebare colonelului Pretorian (profesorul de franceză, de care mă simțeam mai apropiat). M-a privit îndelung și, după o clipă de ezitare, mi-a ordonat să mă prezint la laboratorul de limbi străine la terminarea programului, după plecarea „cadrelor”.

Urmarea? Seara aveam sub pernă una dintre cele mai captivante cărți pe care o citisem până atunci la „Sorbona”: „Le réseau Caraman - Treize roumains ont fait trembler l’OTAN”, scrisă de Pierre Accoce și Daniel Pouget, cu cinci ani în urmă. Nu știu cât de tare s-a „zguduit” Alianța Nord-Atlantică, dar pe mine cartea m-a ținut treaz câteva nopți, citind și recitind pasaje despre căpitanul – pe atunci – Mihai Caraman, șeful rezidenței spionajului român în Franța. Așa am făcut cunoștință cu Robert Van de Wielhe, prima recrutare dintr-o rețea de agenți valoroși ce urmau să lucreze pentru România, cu Francis Roussilhe, Pierre Rocheron, sau cu turcul Imre Nahit. Am citit cu plăcere și interes despre munca cu partea feminină a rețelei, dar și despre portretul pe care cei doi autori francezi îl făceau tânărului căpitan: „un bărbat fermecător... cu mare succes la femei... cu o cultură solidă... la care regizorii în căutare de talente n-ar fi rămas insensibili...”.

DE LA „SORBONA”, DIRECT ÎN... BATIȘTEI

Un an mai târziu, eram proaspăt locotenent într-o mare unitate din Departamentul de Informații Externe, condusă – ați ghicit, de generalul-maior Mihai Caraman. Și, vorba lui Ion Creangă, nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la momentul în care am aflat cine îmi va fi comandant, la ceea ce citisem despre isprăvile de la Paris ale domniei sale, îmi tresaltă și acum inima de bucurie.

Poate nu o să credeți, dar pe „șefu” nu l-am întâlnit față în față (la unitate venea primul și pleca ultimul !) decât peste câteva luni, când cei nou-încadrați trebuiau să dea un fel de „raport de activitate”.

În sala care odinioară fusese biblioteca unui mare politician român din perioada interbelică, la masa prezidiului au luat loc comandantul unității, șeful sectorului operativ din care făceam parte, șeful de cadre și...nelipsitul secretar de partid. Emoțiile erau mari, iar cravata parcă mă sufoca.

Când ne venea rândul, ne ridicam în picioare spunând: „tovarășe general, sunt locotenentul ... Vasile, permiteți să raportez”! (după care urmau detaliile). Eram toți cu privirile fixate pe general și, așteptând să ni se dea cuvântul, ne mai aranjam cravata sau gulerul de la haină și încercam să „citim” reacția comandantului la raportările colegilor noștri.

Mi-a venit rândul la raport. Ce să spun că am realizat în cele trei luni de când absolvisem cursurile de inițiere de la „Sorbona”??? Nu mai știu exact ce am spus, în orice caz, am mulțumit tuturor pentru sprijinul acordat încadrării mele în muncă și m-am angajat să nu-i dezamăgesc pe cei care au avut încredere în mine. Am scăpat relativ ușor, pentru că toate raportările noastre semănau ca niște picături de apă, iar ziarul „Le Monde”, care-l însoțea pretutindeni, dispăruse deja în mapa cea verde cu care venise, semn că generalul se grăbea.

Când părea că totul se sfârșise, de la prezidiu se ridică țanțoș tovarășul colonel Alexandru Zărescu, secretarul de partid, care mă întreabă „dacă am sau nu frământări”. Am rămas pur și simplu blocat: ce să spun? oare ce înțelegea prin „frământări”? este bine să am (deci mă laud!!!), sau nu am (deci am lipsuri!!!). Am răspuns cu o voce tremurândă NU, iar intervenția secretarului de partid m-a făcut praf: „Nu este deloc bine, tovarășe locotenent...în această instituție trebuie să te frămânți permanent, să te agiți să...”.

Noroc că generalul l-a întrerupt: „bine, dacă nu mai sunt întrebări...”. Și iarăși Zărescu: „tovarășe locotenent, dar dumneata ceva rețea informativă ai?”. Deja generalul luase foc. Rareori l-am văzut așa de pornit pe... Partid. „Tovarășe Zărescu, zice, cred că ai peste 25 de ani în această muncă, așa că îmi permit (ironic!) să te întreb direct: dumneata ceva rețea ai? Evident că NU, și n-ai văzut nici măcar un colaborator la față în toți acești ani. Îți permiți însă să-l critici de pe poziția profesionistului desăvârșit pe băiatul acesta venit de nici șase luni în unitate?”.

Comandantul își întoarce apoi privirea către mine și mă întreabă: „Tovarășe locotenent, unde lucrează soția dumneavoastră (la Tulcea, am răspuns), aveți telefon în locuință (evident, nu aveam, blocul nefiind încă racordat). Notează, Zărescule: într-o săptămână, îi aduci soția în București, undeva nu departe de casă, iar mâine să i se instaleze un post telefonic. Vezi, de probleme de acest gen să vă ocupați voi la Partid și lăsați munca operativă în seama noastră!!!”. Și, de atunci încolo, până la josnica Trădare a tovarășului „podeanu” (numele conspirrativ al generalului Pacepa - n.n.), așa a fost.

 

UN RETOUR EN FORCE, SAU BACK IN BUSINESS

Trecut în rezervă după Trădarea din 28 iulie 1978, generalul Mihai Caraman revine în fruntea spionajului românesc la 18 ianuarie 1990 (ca director al Centrului de Informații Externe, ulterior Serviciul de Informații Externe). Pentru noi, revenirea maestrului a fost ca un balon de oxigen, după o perioadă tulbure, plină de frământări și neîmpliniri profesionale.

A început un proces rapid de restructurare a ceea ce fusese odată Centrul de Informații Externe, au fost reactivați profesioniștii îndepărtați pe nedrept din sistem de propagandiștii de partid cocoțați la conducere după fuga Trădătorului pacepa, s-au creat noi structuri și, cel mai important, ne-a redat încrederea că munca noastră este apreciată la adevărata sa valoare.

Din păcate, încercările emanaților de a implica Serviciul de Informații Externe în jocurile politice și presiunile unor țări occidentale care nu vedeau cu ochi buni un profesionist la conducerea SIE, adept al principiului win to win în relațiile cu orice alt partener, știind din activitatea anterioară cum să-și apere oamenii și să-și protejeze rețeaua informativă, au comprimat la maxim mandatul generalului Mihai Caraman în fruntea spionajului românesc.

Cel mai tare a deranjat însă refuzul generalului Caraman și al adjuncților săi de a preda pe tavă viitorilor aliați strategici întregul potențial informativ extern al serviciului. A fost bomboana pe colivă!!! Generalul nostru meseriaș a fost nevoit să cedeze fotoliul de patron al spionajului românesc unui om „mai receptiv” la obrăzniciile și presiunile tot mai insistente ale unor servicii de informații străine.

 

HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

Personalitate marcantă a spionajului românesc modern, viața și, mai ales, activitatea generalului Mihai Caraman, au încercat a fi descifrate de persoane răuvoitoare sau neavizate, dar și de altele dornice de publicitate, garantată prin simpla pronunțare a numelui său. Pe ultimii s-ar putea să-i înțelegem, deși nu suntem de acord nici cu asemenea practici.

Cum să reacționezi, însă, la alegațiile unor Trădători care au făcut de rușine casta lucrătorilor din intelligence și încearcă să împroaște pe oricine cu noroi, pentru a fi pe placul noilor stăpâni? Pentru că noi, cei care am (mai) rămas, așa înțelegem neadevărurile dintr-un așazis interviu acordat de tovarășul podeanu unui respectabil jurnalist român:

„În 1977, șeful Direcției a III-a (Contraspionaj) a Securității, generalul-locotenent Gheorghe Moga, a intrat agitat în biroul meu, spunându-mi: KGB l-a reactivat pe Caraman... L-am sunat pe Ceaușescu și peste un sfert de oră eram în biroul lui împreună cu Moga, care i-a citit discuția, înregistrată secret pe bandă, dintre Caraman și un ofițer acoperit al KGB venit temporar la București... Ceaușescu a rămas mut minute în șir. Apoi a ordonat... să fie trecut în rezervă, dar să aibă microfoane și în pantofi.”

Nu trebuie să fi mare analist și nici măcar fost lucrător în structurile românești de intelligence să nu te întrebi: până unde poate merge ticăloșia unui Trădător? Nu cumva Hoțul strigă hoții? Dacă ar fi existat măcar un dram de adevăr în minciunile lui pacepa, de ce nu a propus el însuși destituirea, ca șef ierarhic? Și dacă Ceaușescu ar fi ordonat să fie trecut imediat în rezervă, cine ar fi îndrăznit să încalce ordinul Comandantului Suprem?

Până la plecarea generalului Caraman din sistem au mai trecut aproape 2 ani. Ce a rezultat din „microfoanele instalate și în pantofi”? N-ar fi fost, oare, normal ca după „descoperirea” unei astfel de „cârtițe”, Nicolae Ceaușescu să-l fi răsplătit pe pacepa cu funcția de șef al DIE (vacantă după mutarea generalului Nicolae Doicaru la Ministerul Turismului) și nu pe generalul de miliție Alexandru Dănescu? Cum se face că după ce „l-a demascat” pe generalul Mihai Caraman, cu care a continuat să lucreze până în iulie 1978 (sic!), tocmai „eroul” a fugit din țară precum șobolanii???

Am scris sute de pagini despre mizerabilul care a părăsit corabia trădânduși țara și colegii și aș mai putea continua, însă numele și gestul îmi provoacă un disconfort total, similar cu greața. Dar ce-i poți cere cuiva care în viața lui n-a auzit despre bunele maniere sau respectul reciproc pe care și-l acordă ofițerii de intelligence, indiferent de ce parte a baricadei se află?

Acest noblesse oblige pare să-i fi fost străin tovarășului podeanu, dar nu și confraților noștri de pe malurile Senei. Paradoxal, poate pentru unii, dar fosta Direcție de Supraveghere a Teritoriului (DST), contraspionajul francez, nu-i poartă deloc ranchiună tânărului căpitan Mihai Caraman, recunoscând în acesta un meseriaș redutabil, deși au fost adversari peste 10 ani. Iar asemenea aprecieri le-am înregistrat nu din complezență sau curtoazie, și nici venite de la nivele periferice.

 

Generalul român, stimat de foștii adversari și după încetarea Războiului Rece

Prin mai 1992, după o întâlnire protocolară cu prefectul Jacques Fournet – patronul DST – au avut loc câteva discuții „mai degajate”, la care am participat, cu Raymond Nart, directorul de operațiuni al DST și cu Jacky Debain, director adjunct, contraspionaj țări socialiste, recunoscuți în lumea de intelligence prin instrumentarea Afacerii Farewell. Ambii au vorbit cu respect despre un adversar pe care l-au cunoscut doar foarte târziu, când era deja directorul Serviciului de Informații Externe.

Asemenea opinii, dar cu o ușoară tentă politică, am reținut și din schimbul de opinii cu generalul Philippe Rondot, consilier pentru informații și operațiuni speciale al ministrului francez al apărării, supranumit „generalul din umbră”, cel care, în 1994, avea să coordoneze personal arestarea teroristului Ramirez Sanchez (n.n. Carlos – Șacalul).

Spre surprinderea mea, opinii mai nuanțate și chiar puțin ostile, am recepționat de la omologii noștri din „Piscina” pariziană de pe Bulevardul Mortier (Direcția Generală pentru Securitate Externă – DGSE), pe care le-am pus însă pe seama unei simple invidii de breaslă. Să fi fost oare mai mult? Nu știu!

Și, ca să fim cât se poate de obiectivi, să vedem cum este apreciat maestrul și la Est de Prut. Astfel, „Istoria serviciilor secrete (Teodor Botnaru și Alexandru Ganenco, Chișinău - 2004) îl plasează pe generalul Mihai Caraman (nn: în text, apare Mihail!) în categoria „spioni iluștri, alături de Hanibal, Thomas Edwards Lawrence, Richard Sorge, Kim Philby și Rudolf Abel. În prezentarea celui care „a devenit o legendă pentru corpul ofițeresc al serviciilor speciale, autorii insistă asupra faptului că, „imediat după 1990, generalul Caraman a inițiat primele contacte ale deschiderii spre serviciile de informații occidentale, în primul rând spre cele americane.

Bun cunoscător al activităților de intelligence, generalul Teodor Botnaru, fost președinte al Comitetului Securității Statului și, ulterior, ministru al Securității Naționale a Republicii Moldova, afirmă în finalul prezentării: „Adevărata istorie a vieții și faptelor generalului Mihail Caraman rămâne de scris. Poate, în viitor, chiar dumnealui va fi autorul acestei zbuciumate și legendare biografii de spion.

Generalul a împlinit 90 de ani pe 11 noiembrie 2018

De ce? Pentru că generalul Caraman a știut să stea departe de intrigile politicii dâmbovițene și nu a dorit niciodată să fie în lumina reflectoarelor, conștient că spionajul (ca și politica sau justiția de altfel) nu se face la televizor. Venerabilul nostru general a slujit Patria, nu pe Ceaușescu sau Iliescu, și ar fi făcut-o cu același devotament și profesionalism indiferent de „...escul” care ar fi condus România.

O pildă biblică spune că oamenii aruncă cu pietre doar în pomul cu roade și, cum trădătorii de neam și țară n-ar putea avea atâta muniție pentru a da jos rezultatele muncii generalului Caraman, ar trebui să apeleze, cu siguranță, la importuri masive de „pietre”, din Est și Vest.

Numai Istoria, atunci când se va dori a fi scrisă, îl va așeza pe generalul Mihai Caraman la locul pe care îl merită în panoplia cu eroi ai neamului românesc