Un adolescent recunoscut şi crescut de tată se luptă de patru ani să-şi recapete identitatea contestată în justiţie de fosta soţie a acestuia. Miza: o avere de milioane de euro.

Paul împlineşte luna asta 13 ani, iar pe ultimii patru şi i-a petrecut prin tribunale, încercând să dovedească unei justiţii oarbe că are acelaşi sânge cu tatăl lui. Deşi are de partea lui un certificat de naştere şi o hotărâre judecătorească, prin care tatăl l-a recunoscut încă de acum zece ani, Paul e azi victima unei lupte surde pentru o avere frumuşică, pe care tatăl a lăsat-o în dezordine, murind prea devreme.

Cazul lui Paul, asupra căruia avocaţii se pronunţă cu stupoare că ar fi o gravă eroare judecătorească, e o dovadă clară de încălcare a drepturilor copilului într-o Românie în care, pe hârtie, toate sunt conforme cu principiile europene. În realitate, justiţia românească nu are instanţe specializate pentru minori şi tratează cazurile acestora fără prioritate. În timp ce copiii sunt târâţi prin tribunale cu anii, pentru vina de a se fi născut dintrun concubinaj, nicio autoritate din România europeană nu se interesează de soarta lor, dacă au din ce trăi sau cum stau cu moralul.

Soarta lui Paul poate fi a multor copii născuţi în afara căsătoriei, concubinajul fiind o modă instalată de câteva decenii şi în România. Paul a fost dorit de tată Povestea părinţilor lui Paul a început în 1992, când tatăl lui, Emilian Banu, a început să facă afaceri în fostele state URSS. La Chişinău a cunoscut-o pe Emilia C., care avea să-i devină, după cum povesteşte ea, cu un pronunţat accent moldovenesc, „tovarăşă de afaceri şi de viaţă“. Amândoi erau atunci antrenaţi în altă căsătorie şi la vârsta la care nu se mai gândeau că ar putea face copii. Totuşi, din povestea lor de dragoste s-a născut Paul, în 1994, când deja cei doi îşi părăsiseră fiecare soţii şi trăiau împreună la Bucureşti. „Emilian a fost luat prin surprindere când s-a dus la Starea Civilă ca să-l declare pe Paul şi a aflat că nu poate s-o facă pentru că eu eram căsătorită încă cu fostul soţ“, povesteşte Emilia C.

A trebuit să treacă trei ani pentru ca Emilian Banu să-şi poată vedea unicul fiu că-i poartă numele. „Niciodată nu ne-am fi gândit că vom avea probleme. Copilul a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, iar dovada faptului că nimic nu a fost premeditat stă în felul în care s-au petrecut lucrurile. Amândoi aveam peste 40 de ani, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să mai devin o dată mamă. Însă Emilian şi-a dorit foarte mult acest copil, pentru că el nu avusese copii din căsătoria lui“, explică Emilia C. Un divorţ şi o înmormântare Paul s-a născut, aşadar, a doua oară în 1997, când a dobândit certificatul de naştere nr. 093953 de la Primăria Sectorului 2 şi sentinţa civilă nr. 6781/11.06.1997, în care tatăl îl recunoştea.

Dacă divorţul mamei a fost necesar pentru recunoaşterea paternităţii copilului, în ochii legilor româneşti, divorţul tatălui de soţie nu a fost cerut imperativ de nimeni. „Era şi orgoliul meu, nu eram disperată să mă ia de nevastă. Nici nu vedeam urgenţa oficializării, deoarece relaţia noastră era de notorietate, trăiam împreună, lucram împreună, familiile şi prietenii ne ştiau împreună. Numai pe hârtie el era legat de fosta soţie, care avea şi o parte din acţiunile de la firma lui. Relaţia lor era una bazată pe interes financiar“, susţine Emilia C., cu regretul că nu a insistat la timpul potrivit să fie luată de nevastă cu acte.

Situaţia s-a schimbat radical în 2004 când, în urma unui accident vascular, Emilian Banu a murit, lăsând în urmă o avere de câteva zeci de milioane de euro şi prea mulţi interesaţi. Cu trei săptămâni înainte de moarte, el apucase să facă o cerere de divorţ, în care spune că doreşte să se dedice creşterii copilului pe care-l are din relaţia de aproape 14 ani cu Emilia C. Dar divorţul nu s-a mai pronunţat.

OARBĂ ŞI NEŞTIUTOARE Instanţa îşi contestă propria decizie de recunoaştere a copilului Viaţa lui Paul s-a complicat după ce a rămas fără tată. Timp de nouă ani trăise ca un prinţ moştenitor, tatăl îi făcea toate poftele. Era răsfăţat ca orice copil înconjurat de dragostea păriţilor. Moartea tatălui i-a scăzut nivelul de trai şi, mai mult, i-a adus pe cap dilema paternităţii, contestată în instanţă de soţia tatălui lui.

„Mi-e frică pentru copilul meu. El acum nu înţelege cum e posibil ca Emilian să nu fie tatăl lui. Nu mă lasă să merg să-l iau de la şcoală, spunând că nu vrea să ştie colegii lui că nu mai vine tata să-l ia cu maşina. S-a înstrăinat şi observ la el o oarecare agresivitate“, se plânge Emilia.

Ea spune că, imediat după moartea lui Banu, soţia lui s-ar fi instalat în fabrica pe care acesta o avea la Bucureşti şi a deschis succesiunea la care, iniţial, l-a chemat cu drepturi de fiu şi pe Paul. „La un an de la moartea lui Emilian, în timp ce ne judecam pentru succesiune, soţia a deschis alt proces, pentru contestarea paternităţii, şi s-a suspendat procesul pentru succesiune“, explică Emilia.

Întoarcerea mortului de la groapă „Şi, astfel, printr-un abuz de drept, minorul moştenitor legal al defunctului este tratat discreţionar şi lipsit de drepturile sale care i se cuvin de pe urma defunctului tată. Justiţia îl lasă la discreţia reclamantei, care nu are niciun interes să soluţioneze cauza, ci urmăreşte doar să uzeze de avere în întregime, cât mai mult timp, tergiversând prin diverse mijloace procesul de succesiune“, se pronunţă Mihaela Dinu, avocata Emiliei.

Este surprinzător că tot o instanţă de la Judecătoria Sectorului 2, care în 1997 a emis hotărârea prin care Banu îl recunoştea de fiu pe Paul, a acceptat în 2005 procesul privind contestarea paternităţii.

După ani de termene şi procese, s-a ajuns acum la deshumarea defunctului, pentru analiza ADN. „Este un caz fără precedent în justiţia românească, probabil de aceea nici judecătoarea nu ştia care e procedura de deshumare în civil. Oricum, a fost o bătaie de joc la adresa memoriei defunctului, de voinţa căruia, exprimată în viaţă, nu a ţinut cont nici soţia, nici instanţa“, consideră avocata Mihaela Dinu. PĂREREA PSIHIATRULUI La un pas de depresie Reacţiile pe care Paul le are acum sunt fireşti pentru orice om care a suferit o pierdere, dar acutizate într-o minte fragedă. Laura Mateescu, doctor psihiatru pentru copii la Spitalul „Alexandru Obregia“, spune că mama trebuie să aibă mare grijă de sufletul lui în această perioadă. „E foarte important să se ceară o consiliere de specialitate. Copilul a pierdut afecţiunea tatălui, dar şi banii oferiţi de acesta. În plus, la vârsta lui ştie deja şi ce înseamnă moştenirea, ca perspectivă. E o situaţie dificilă. Îi este practic contestată memoria tatălui, amintirile, dar şi viitorul. Agresivitatea poate fi un semn al trăirilor depresive. La şcoală încearcă probabil să-şi conserve statutul. În perspectivă e foarte important să obţină consilierea unui specialist atât pentru copil, cât şi pentru mamă“, recomandă psihiatrul Laura Mateescu. CA ŞI ÎN CAZUL „TINU“ Justiţia română îşi bate joc de minori Avocatul Sergiu Andon, care a reprezentat familia Iucinu în cazul „Tinu“, este revoltat şi intrigat de cazul „Banu“. „Cazul e total anormal şi merită să fie comentat inclusiv în publicaţiile de specialitate. E în mod sigur rezolvat greşit, instanţele confundând noţiunea de stabilire a filiaţiei cu noţiunea de recunoaştere“, comentează Andon. El spune că instanţele care au acceptat procesul de contestare a paternităţii au interpretat greşit articolul 58 din Codul Familiei, în care se prevede că recunoaşterea filiaţiei faţă de tată poate fi contestată de orice persoană interesată. „Sediul materiei despre care se face vorbire la articolul 58 stă în articolul 56 din Codul Familiei, unde se spune că filiaţia se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească. În cazul de faţă nu avem o simplă recunoaştere a filiaţiei, făcută la Starea Civilă, ci o hotărâre judecătorească care are autoritate de lucru judecat. Sunt stupefiat cum două instanţe, de apel şi de recurs, au greşit în mod fundamental în acest caz“, mai spune Andon.

Avocaţii spun că o hotărâre judecătorească are autoritate de lucru judecat şi acesta este un principiu de fier în justiţie, „cam cum e culoarea roşie în circulaţie“. „Nu ai cum să o nesocoteşti“, explică Andon. „Sunt oripilat de cât de prost au judecat cinci magistraţi, care se vede că nu au citit acest articol de lege. Este un act lamentabil de judecată“, conchide avocatul Andon.

Contactată de EVZ, soţia defunctului Emilian Banu a refuzat categoric să-şi exprime punctul de vedere cu privire la procesele în care este implicată, interzicându-ne să publicăm orice pe această temă.

Avocaţii consultaţi în acest caz însă consideră că mediatizarea lui va ajuta actul de justiţie, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul „Tinu“. Instanţe numai pe hârtie Avocaţii consideră că acest caz putea fi rezolvat în maximum şase luni, cu prioritate, deoarece în el este implicat interesul unui minor. Totuşi, în România, interesul minorului pare să facă doar temă de talk-show la televiziuni, ori de câte ori se mai sinucide câte un copil lăsat singur acasă de părinţii plecaţi la muncă şi de care nu se interesează nicio autoritate.

„Interesul copilului e neglijat şi i se încalcă drepturile prin tergiversarea procesului. Dar greşeala e legată şi de faptul că noi avem numai pe hârtie instanţe pentru minori, iar unii judecători au făcut numai pe hârtie palide cursuri de specializare pe această tematică. România a raportat doar pe hârtie faţă de UE că avem tribunale pentru minori când, în realitate, noi avem numai nişte nume lungite pe antetul unor instanţe, că ar fi pentru minori“, explică avocatul şi parlamentarul Sergiu Andon.

Tot el spune că situaţia e similară cu mult-mediatizatul caz Tinu: „Regăsesc aceeaşi situaţie: adversarii copilului, orbiţi de avere şi de răzbunări de tip feminin, luptă cu orice mijloace călcând în picioare interesele copilului. Iar justiţia se lasă, din păcate, antrenată în acest joc şi se pune singură într-o lumină proastă“.