Am petrecut o săptămână la Breasta, o comună aflată la câţiva kilometri nord de Craiova, în 1969. Locuiam într-o casă cu geamlâc care dădea spre un pârâu cu micile sale maluri înverzite – era la începutul lui mai – în care am citit Idiotul lui Dostoievski într-o stare de surescitare spirituală.
Aveam 18 ani. Într-una din zile, gazdele mele m-au dus să văd rămăşiţele – îmi amintesc ca prin vis – conacului fost al lui Constantin Argetoianu, pe al cărui spaţiu, aducând cu un parc părăsit, se găsea şi biserica satului.
Numele lui Argetoianu îmi era cunoscut, întrucât în revista „Magazin istoric”, care apărea din 1967, fuseseră publicate fragmente din memoriile sale; aveau să apară ulterior şi altele... Erau crâmpeie de câteva pagini şi îmi amintesc că ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte a ripostat după publicarea unuia dintre ele, etichetându-l pe autor drept „memorialist infidel”.
Din foiletoanele acelea nu îmi puteam da seama de valoarea literară a memoriilor lui Argetoianu, care, aşa cum o arată şi titlul – Pentru cei de mâine – erau destinate posterităţii. Când, îndată după prăbuşirea fostului regim, acestea au fost publicate, am rămas uimit de expresivitatea lor literară. Apoi, de viaţa autorului. Omul acela corpolent, care apărea în fotografii cu o ţigară între degete, cu faţa plină, făcuse o aventuroasă călătorie în Rusia răscolită de revoluţia bolşevică şi trecuse de două ori pe lângă moarte: mai întâi era să fie victima atentatului de la Senat din 1920, pus la cale de anarhistul comunist Max Goldstein, iar în 1940 puţin a lipsit să se numere printre politicienii masacraţi de legionari la Jilava pe 27 noiembrie 1940...
Ne puteți urmări și pe Google News
În afară de memorii, editorul şi biograful său, istoricul Stelian Neagoe, i-a tipărit cele zece volume masive (unul s-a pierdut) de Însemnări zilnice, însumând câteva mii de pagini, cronică a unui deceniu de viaţă politică, mondenă şi socială românească vădind un talent de mare scriitor. Am găsit pasaje în care îl întrece pe Arghezi; virulenţa lui nefiind umorală, ci calmă.
Argetoianu a dus cu el în mormânt o enigmă: motivul întoarcerii sale din Elveţia, în noiembrie 1946, în ţara pe care alţii nu ştiau cum s-o părăsească. Fatalul său gest răzbate până în romanul lui Petru Dumitriu Cronică de familie, atribuit unui personaj episodic, Mitiţă Papadopol, care ezită, pe aeroportul din Zürich, să se urce în avionul de Bucureşti... L-am întrebat în gând de multe ori: de ce te-ai întors, coane Costică?
El scosese în afara legii, ca ministru de interne, partidul comunist, în 1924. Eticheta de cinic şi-a atras-o pentru că nu credea în democraţie, în vreo ideologie (trecuse prin trei partide), nici în masoneria din care făcea parte. Înţelegea politica în sensul unei chemări boiereşti, al unei meniri care trebuia ambalată, inutil, şi „teoretic”.
S-a stins după cinci ani de temniţă la Sighet, unde, potrivit istoricului Constantin C. Giurescu, a stat în aceeaşi celulă împreună cu fiul său natural August Filip. Trec des prin dreptul blocului de şapte etaje din Brezoianu nr. 18 – unde a locuit şi Maria Tănase –, imobil în care şi-a avut sediul Uniunea Naţională Muncă şi Refacere, partidul înfiinţat în 1947 de Argetoianu şi dizolvat un an mai târziu. A fost arestat însă din apartamentul pe care îl avea într-un impunător bloc interbelic din Bulevardul Lascăr Catargiu colţ cu strada Povernei. Am privit îndelung o fotografie a lui Argetoianu în zeghe: expresia feţei era de o tristeţe înspăimântătoare, inumană, care în acelaşi timp îl transfigura. Nu mai rămăsese nimic din jovialul şi „cinicul” Argetoianu.
Recomandările noastre
