Am pregătit pentru Historia din decembrie 2018, un amplu grupaj despre luptele duse de români între august 1942- octombrie 1943 în Caucaz.

Prilejul mi-a fost dat de participarea, în 26 noiembrie 2018, invitat ca gazetar, de Vasile Soare, ambasadorul nostru la Moscova, la Ceremonia de inaugurare a Cimitirului Militar Românesc, de la Apșeronsk, ținutul Krasnodar, Federația Rusă, cimitir dedicat celor căzuți în luptele din Caucaz.

Militarii români au luptat alături de militarii germani. Din punct de vedere operativ, unitățile noastre erau subordonate nemților. Comandamentele noastre n-aveau nici un cuvînt de spus în ordinele primite de militarii români pe cîmpul de luptă.

Contrar imaginii de pastel cultivate de propaganda Războiului Sfînt, relațiile dintre noi și nemți în luptele din Caucaz au fost afectate de numeroase complicații și dificultăți ivite toate din natura alianței României cu Germania între 1941- 1944.

Complicațiile își au cauza în ceea ce se numește Relația asimetrică dintre un Aliat puternic, gigantic aproape (Germania) și unul mic, precum România:

Aliatul mic e sacrificat pe altarul intereselor aliatului mare.

Realitatea asta se va repeta ulterior în istoria noastră.

Locul nemților l-au luat rușii.

Dificultățile și complicațiile relației asimetrice pot fi întlnite și azi în noile alianțe ale României:

Cu SUA, cu Marile Puteri Occidentale. De aceea am găsit de cuviință să trec în revistă problemele ivite în relația dintre români și nemți în campania din Caucaz, definită prin subordonarea deplină a unităților noastre comandamentelor și, desigur, intereselor germane.

Una dintre cele mai importante probleme e radiografiată în prefața la volumul Românii în Crimeea, apărut la editura Militară în 1995 sub semnătura lui Adrian Pandea și Eftimie Ardeleanu:

Plasarea unităților românești, fragmentate, în cadrul unităților nemțești, astfel încît Comandamentul de căpetenie să n-aibă nici o autoritate asupra lor. Autorii Prefeței dau și o denumire aceste operații:

„Teoria «balenelor de corset», utilizată de generalul (pe atunci) german (Erich von Manstein – n.n.) nu era o noutate nici în plan general, nici pentru experiența dobîndită de armata română în cursul războaielor de coaliție din 1877-1878 și 1916-1919. Pentru a fi corecți pînă la capăt trebuie să spunem că era, totuși, o diferență enormă între concepția lui von Manstein din 1941 și cea vehiculată, de exemplu, de generalul rus Alekseev în anii 1916-1917. După cum se știe acesta din urmă propusese integrarea armatei române în masa armatei ruse, o alternativă care conducea la pierderea totală a comandamentului național. Chiar și așa, însă, teoria «balenelor de corset» avea să conducă la multe disensiuni între comandamentele române și germane și, ulterior, mai ales la Stalingrad, la adevărate tragedii.”

E mai mult decît semnificativă pentru relația asimetrică Nota Marelui Cartier General din 25 mai 1943, asupra imixtiunilor comandamentelor germane în comanda marilor unități române, reprodusă din Arhive în volumul Relațiile militare româno-germane, 1939-1944 – documente, apărut la editura Europa Nova, București, 2000, sub coordonarea lui Valeriu Florin Dobrinescu. Sunt trecute în revistă următoarele imixtiuni, consemnate pe întreaga perioadă a campaniei din Caucaz:

„1. Unele comandamente germane iau sub comandă mari unități române, trecînd peste comandanții români mai mari sau egali în comandă.

În această situație comandanții germani dau ordine personal, iar comandanții români, lipsiți de dreptul lor la comandă, nu mai au nici o responsabilitate pentru pregătirea, execuția și conducerea operațiilor.”

„2. Au fost comandamente germane care, necunoscînd exact situația, au luat totuși comanda unităților române (neținînd seama nici de ierarhie) și care, prin măsurile luate și ordinele date au provocat confuzii și încurcături.”

„3. Alte comandamente germane se amestecă în amănunt (prea mult) în pregătirea, execuția și conducerea marilor unități române, răpind astfel comandanților români prerogativele dreptului la comandă și micșorînd, astfel, responsabilitatea lor, fără ca prin acest amestec comandamentele germane să aducă un aport material eficace pentru a ajuta la reușita operațiilor.”

„4. Au fost operații pregătite de marile unități române, aflate sub comandamente germane, cărora comandamentele germane nu le-au dat sprijinul material ce erau obligate să le asigure și nici pe cel pe care îl ceruseră comandamentele române.”

Ca și la Stalingrad, această situație e ferm și rapid denunțată de Mareșalul Antonescu. Potrivit Notei nr. 4.487 din 13 decembrie 1942 a Cabinetului Militar:

„Mareșalul Ion Antonescu a ordonat ca în scrisoarea ce se va întocmi de către Marele Cartier General Român către comandantul Grupului de Armate «A», generalul von Kleist, să fie inserate și dezvoltate următoarele puncte:

Comandantul Grupului de Armate «A» este rugat a dispune luarea cu un minut mai curînd a tuturor măsurilor dictate de situația grea în care se găsesc marile unități române din subordine, pentru a nu se mai repeta cazul Diviziei 3 Vînători de Munte. Armata română nu are și nu poate avea disponibilitățile și posibilitățile materiale, în cadre, rezerve, usinaj și potențialul armatei germane.

Pentru armata română se va păstra cu strictețe norma ca, atunci cînd o divizie are 40% pierderi, trebuie retrasă și reorganizată. La Divizia 2 Vânători, oamenii sunt epuizați din cauza oboselilor continue, fiind ținuți în continuare în linia I-a. Starea lor de oboseală ajunsese la un așa grad încît nu mai aveau forța nici să apese pe trăgaci cînd apărea inamicul în fața lor.

Deosebit de cele de mai sus, domnul Mareșal Antonescu ordonă ca batalioanele de marș ale marilor unități române din Caucaz să nu fie dirijate la unități decît după ce se vor obține reparații pentru Armatele a 3-a și a 4-a române”. (Gh. Buzatu, Dana Beldiman, Eftimie Ardeleanu, Mareșalul Antonescu în fața Istoriei, Editura Helios, Craiova, 2002, pg. 227-228).

Pe 21 octombrie 1942, Adresa nr. 313012, trimisă de Comandantul de Căpetenie al Armatei, Mareșalul Ion Antonescu, generalul Huaffe, șeful Misiunii Militare Germane în România, pune lucrurile la punct în stilul Mareșalului:

„Atrag atenția și protestez în contra nerespectării condițiilor care au fost puse de mine la angajarea tuturor forțelor românești în luptă.

Nu uitați că răspunderile care decurg din angajarea în luptă în condiții nenormale, cît și pierderile suferite din cauza angajărilor neraționale, precipitate, fără muniții și neîncadrate într-un plan de ansamblu, ce au produs în mod inutil pierderi mari și au micșorat capacitatea de luptă a diviziilor 19 infanterie și 3 munte, apasă toate asupra mea.

Rog în același timp să subliniați că diviziile românești nu au nici încadrarea, nici numărul de batalioane al diviziilor germane, și în consecință nu pot opera pe fronturi prea largi.

Mai trebuie să se țină seama și de aptitudinile soldatului român care este mai bun în ofensivă decît în defensivă și, plecînd de la aceste realități, înțeleg îndeplinirea cu trupele române a misiunii afectate, prin contraatacuri viguroase în cazul pătrunderii inamicului în pozițiile lor. Pentru aceasta este nevoie de rezervare, ceea ce n-ar putea fi obținut în cazul fronturilor mari ce se impun azi diviziilor române.” (Relațiile militare românogermane, 1939-1944, pag. 241-242)

Nota Marelui Cartier General se încheie cu enumerarea celei de-a 5-a dificultăți:

„5. Sunt comandamente germane care procedează frecvent la modificări repetate și importante în comandamentul marii unități române aflate în subordine, rupînd foarte des, prin aceste modificări, legăturile organice și de comandament, știrbind prin aceasta autoritatea comandanților români asupra subordonaților și împiedicîndu-i de la exercitarea prerogativelor dreptului de comandă. ”

O altă mare problemă în relațiile de pe cîmpul de luptă, absentă din Notă, dar subliniată în multe alte Documente, se referă la năravul nemților de a acuza pe români de eșecurile de pe front. Ca și la Stalingrad pînă la Berlin ajung rapoarte depreciative despre prestația militarilor români. Această practică e denunțată de Mareșalul Antonescu în Adresa cu nr. 208/S din 6 noiembrie 1942, trimisă feldmareșalului Wilhelm List, comandantul Grupului de Armate A:

„Mult onorate domnule mareșal, Cu ocazia operațiilor în curs din Caucaz s-au produs unele neînțelegeri sau greșite aprecieri asupra trupelor românești, angajate în acea regiune și comandate în condiții cu totul neprevăzute. Mă refer la diviziile 3 vînători munte și 19 infanterie.

Am însărcinat pe generalul Șteflea, șeful Marelui Cartier General, să meargă personal la fața locului și să examineze cu toată atenția acuzațiile transmise de autoritățile germane prin atașatul nostru militar, colonel Ion Gheorghe.

Rezultatul cercetărilor este consemnat în nota alăturată, singura comunicare autorizată și care anulează orice altă notă sau raport făcute de o persoană sau organ militar român.

Din aceste cercetări se constată că, dacă acele divizii nu au avut succesul dorit sau așteptat, nu înseamnă că aceasta se datorează unei călcări a onoarei militare.

Pierderile numeroase în morți și răniți dovedesc tenacitatea cu care au luptat, iar lipsa de muniții împreună cu erorile comandamentelor în darea ordinelor nu scad în nici un caz valoarea unor trupe care și-au făcut complet datoria.

Pentru totala responsabilitate a adevărului și reabilitarea unităților românești incriminate, vă rog să examinați propunerile Marelui Cartier General român din nota alăturată și să dispuneți cele ce veți socoti necesare pentru ca raporturile de perfectă colaborare a armatelor noastre să continue și în viitor sub același semn al încrederii și stimei reciproce ca și pînă acum.

Cu asigurarea deosebitei mele considerații, vă rog să primiți, domnule mareșal, salutările mele camaraderești de la al dumneavoastră,

Mareșal ANTONESCU”

(Op. cit., pag. 246-247)