Înalta Poartă sau Supreme Porte (franceză, limba diplomației europene până în secolul 20)  este o traducere cuvânt cu cuvânt a Bab-ı Ali, poarta de onoare monumentală a Marelui Vizirat din Constantinopol, sediul guvernului Sultanului Imperiului Otoman. Este locul în care Sultanul își anunța deciziile importante, după un model preluat de la împărații bizantini.

Înalta Poartă reprezenta un simbol al puterii, dar în mentalul colectiv a căpătat o semnificație mult mai profundă. Până în zilele noastre.

Să ne întoarcem puțin spre istorie ca să înțelegem rădăcinile acestui complex istoric.

Primul tribut, ca formă de vasalitate, este plătit Imperiului Otoman în 1395 de către domnitorul Vlad I sau Uzurpatorul din Țara Românească, devenind o practică curentă începând cu 1420. În Moldova, mai departe de pretențiile turcești, tradiția începe la 1456, pe timpul lui Petru Aron. Și a continuat timp de 400 de ani, cu scurte episoade de independență totală, pe timpul lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare.

Tributul, parte în bani, parte în bunuri, era o dovadă a supunerii formale, pentru că adevărata ocupație era cea internă. Încă din secolul XV boierii ajunseseră la concluzia că sunt de preferat domnitori slabi și stăpâni turci, decât lideri puternici și războaie cu rezultat incert. Astfel suzeranitatea străină a devenit răul cel mai mic.

Abili, boierii români au știut să exploateze sistemul birocratic al administrației imperiale otomane, schimbând domnitorul după interesele lor. Modul dual de desemnare a domnitorului, atât prin dreptul ereditar al unei familii, cât și prin alegerea sa de către boieri, a dus la construirea unui mijloc de presiune extrem de eficient. Cu ajutorul unor pungi cu galbeni și a unor acuzații de trădare mai mult sau mai puțin adevărate, capul domnitorului se ducea acolo unde-i stăteau picioarele. Sau reușea să scape cu fuga.

Ca să trecem repede peste momentele istorice semnificative, trebuie spus că o dată cu impunerea domnitorilor fanarioți lucrurile se schimbă. În sensul în care obiceiul rămâne, dar efectul nu mai este garantat!

Din secolul al XVII-lea, balanța puterii în regiune începe să fie înclinată când spre Polonia, când spre Rusia sau Austria, dar Imperiul Otoman rămâne forța dominantă. Ceea ce-i determină pe boieri să se ducă și spre celelalte puteri cu cereri de schimbare a domnitorului.

Congresul de Pace de la Paris (1856) ne pune sub protecția marilor puteri și dă noi trasee boierilor nemulțumiți, cu precădere spre Paris. Alexandru Ioan Cuza este un exemplu clasic de domnitor din epoca modernă înlăturat de un complot al noilor boieri, deveniți oameni politici, rămas în istorie sub numele de “Monstruoasa Coaliție”. Emisarii ei trecuseră mai înainte pe la Napoleon al III-lea.

A urmat “Coaliția de la Mazar Pașa”. Nume ce este binecunoscut celor pasionați de istorie ca fiind momentul nașterii liberalismului, numai că s-a spus puțin despre inițiatorul acesteia. Sir Stephen Bartlett Lakeman, născut din părinti olandezi şi britanici, general cu două tuiuri, a servit ca militar şi guvernator otoman al Bucureştiului în secolul al XIX-lea.

Totodată a servit şi interesele Imperiului Britanic în perioada tulbure din timpul Războiului din Crimeea (1853-1856). “După retragerea trupelor ruseşti din principate, Mazar Paşa a fost numit şef al poliţiei în Bucureşti, în anul 1854.

În anul 1856 Stephen Lakeman s-a căsătorit cu Maria Arion (din neamul boieresc al Filipeștilor) și s-a stabilit la București. Se pare că starea soților Lakeman era destul de prosperă, aceștia având în total 10 moșii, în județele Ilfov, Ra­hova, Dolj și casa din București, de lâgă biserica Enei. În perioa­da 1875-1876, Lakeman s-a implicat în mișcarea liberală, din care făceau parte vechii anglofili precum Ioan Ghica, C. A. Rosetti, frații Brătianu, D. A. Sturdza. Lakeman a avut o contribuţie importantă în cadrul negocierilor pentru formarea partidului liberal, la reşedinţa sa din centrul Bucureștiului, de lângă biserica Enei (casa se afla aproximativ pe locul unde se află astăzi corpul nou al Universității de Arhitectură, Ion Mincu) au avut loc întâlnirile liberalilor.” cf. https://www.istoriibritaniceinbucuresti.ro

Manifestațiile împotriva lui Carol I și a guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu au avut ca punct de pornire acest personaj, reprezentant al Imperiului Britanic, ce va stimula politicienii români să dea jos guvernul conservator. În principal din cauza unor interese economice ce vizau prima mare afacere românească – concesionarea construirii căilor ferate Ploieşti – Predeal şi Adjud – Tg. Ocna şi proiectul de lege privind convenţia comercială încheiată cu Austro-Ungaria.

Sau după cum scria Mihai Eminescu în conservatorul “Timpul”: “Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane (….) aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii”

Poate că începând cu domnia lui Carol I am avut perioada cea mai fastă din istoria României. Conflictele politice s-au consumat pe plan intern, România având de gestionat episoade complicate în drumul spre înfăptuirea ei ca stat suveran. Rigoarea sa prusacă a fost înlocuită cu înțelepciunea Regelui Ferdinand și devotamentul Reginei Maria, scurta perioadă de împlinire prin jertfă fiind curmată odată cu regimul de autoritate personală a lui Carol al II-lea„Cu oameni politici care flatează indolenţa colectivă nu se mai poate face nimic. Politicianul din democraţie, care ridică banul la rangul de divinitate şi ţara la o trambulină, n-are nimic în el dintr-un dominator şi nimic dintr-o aureolă mistică”, scria Emil Cioran. Apoi Mareșalul Antonescu a fost legat mult prea strâns de Hitler ca să putem vorbi de independență reală. Așa cum dependența oamenilor politici români de Londra și Paris nu mai poate fi pusă la îndoială.

Ce a urmat după această perioadă nu a făcut altceva decât să consolideze Complexul Înaltei Porți. A venit perioada Moscovei, lungă ca o noapte polară, apoi am intrat în zodia Washingtonului și a Bruxellesului. Păstrându-ne năravurile dobândite din moși-strămoși!

Evenimentele ultimelor zile ne-au arătat că nu ne putem lepăda de acest sentiment, de ideea că altcineva hotărăște pentru noi. Și mă refer atât la scenariile privind Monstrul din Caracal, cât și la cele privind alegerile prezidențiale.

P.S. În ultimul număr al „Evenimentului Istoric” în cele 124 de pagini dedicate istoriei puteți citi o despre operațiunea de spionaj prin care românii au reușit în anii ’60 să plaseze un ofițer sub acoperire care a ajuns apoi în Israel unde a pus  mâna pe secretele celor mai înalte cercuri de conducere. Dar și despre momentul 1919, cel al eliberării Ungariei de bolșevism, o acțiune eroică a Armatei Române, aplaudată de întreaga Europă. Două exemple că se poate și altfel.

Te-ar putea interesa și: