Colonia disperaţilor: elegia ruinelor de la Ianca

Colonia disperaţilor: elegia ruinelor de la Ianca

Unitatea de la Ianca a fost 58 de ani elita aviaţiei militare. Acum seamănă cu piramidele mayaşilor din junglă. Ultimii 22 de colonişti de aici merg 5 km ca să-şi cumpere o pâine.

E o lungă penitenţă, cea mai plictisitoare din lume. E ca o pedeapsă de 20 de ani la solitudine, pleci capul şi încerci să rezişti, n-ai unde să fugi, n-ai unde să scapi. 22 de familii îşi contemplă finalul printre ruinele fostei unităţi militare de aviaţie Ianca, într-un decor fantomatic din pustietatea Bărăganului. Sunt prea săraci să viseze, sunt prea bătrâni să fugă.

Poteca din pavele te conduce de la intrarea în unitate până în inima a 11 blocuri vandalizate. Un vânt domol scutură, peste hainele lăsate pe sârmă, florile de corcoduşi, iar buruienile de doi metri ascund ruinele unei şcoli. Acoperişurile a două blocuri au cedat, s-au prăbuşit peste bârnele putrezite. E domnia mizeriei, oamenii s-au obişnuit aşa, mucegaiul se întinde pe pereţi ca un cancer în metastază, caloriferele şi ţevile au fost de mult smulse din pereţi.

Din parcul de joacă al copiilor de ofiţeri au mai rămas doar tijele unui singur scrânciob şi un tobogan de piatră. „E pustiu aici, am mai rămas vreo câţiva. Ca să număr familiile care mai locuiesc, nu tre’ să mă descalţ”, povesteşte cu ochii-n pământ Scriba, fost maistru de aviaţie. Destinul fatal trece din casă în casă prin toată colonia. Nu iartă pe nimeni.

Ne puteți urmări și pe Google News

„Era ca-n staţiune pe aici”

Îl înconjoară găinile scăpate din coteţ, trei câini, o pisică şi-un nepot, Doru, uitat de noră-sa, care-a plecat de opt ani în Spania. E-n clasa I şi face naveta până-n oraş, la şcoală. Scriba se învârte de 40 de ani printre clădirile fostului Regiment de Aviaţie Vânătoare şi Vânătoare Bombardament Ianca.

În blocurile din faţă, de la numărul unu la şase stăteau ofiţerii cu rang mare, majoritatea piloţi, şi sunt singurele careau rămas în picioare. Până la numărul 11 locuiau nefamiliştii, infanteriştii, tehnicienii la radiolocaţie, iar astăzi uşile de la intrare au sigiliu.

„Am avut onorea să termin cea mai bună şcoală tehnică de aviaţie, de la Mediaş. Tot ce trebuia să faci aici era să ai grijă de avioane, iar statul se ocupa de restul: educaţia copiilor tăi, mâncare, locuinţă”, zice bătrânul. Cel mai mic fiu al său locuieşte singur într-un bloc dezafectat, din apropriere. E singurul locatar al unui uriaş sarcofag cu 60 de apartamente pustii. „Nu plec de lângă taică-miu”, spune ferm tânărul.

Pentru familia Scriba, în 1972 Ianca era Raiul. „Aveam aici coafor, frizerie, poştă, magazin mixt, şcoală, grădiniţă, cinci medici, stomatolog, cinema, grădină de vară, două terenuri de fotbal, parc de joacă, coteţe pentru animale, un centru de cultură la care a cântat chiar şi Temişan odată”, îşi aminteşte fostul maistru.

Soldatul, mână ieftină de lucru, se-ngrijea ca fiecare potecă din „colonie” să fie atent trasată cu vopsea, iar celor câteva sute de pomi fructiferi să nu le lipsească apa în perioadele de secetă. Canalul de irigaţii, aflat în imediata apropriere a pistei, era alimentat în timpul verii „şi ne bălăceam ca nebunii-n el”, povestesc foştii piloţi.De jur împrejur, serviciile secrete se făceau că prăşeau pe câmp.

Pistă bună şi pentru Concorde

În unele zile, Scriba privea de pe margine antrenamentele ruşilor: „Când un pilot rus murea într-un accident, turnau pămant şi ciment peste, netezeau şi se apucau din nou de treabă”. Nu poate să numere atât de departe, dar e sigur că sau cheltuit milioane pentru a aduce toate echipamentele din ţară la Ianca, plus cele 40 de avioane.

„Pe pista noastră putea ateriza oricând un Concorde”, se mândreşte Scriba cu obiectul muncii sale. „Statul israelian a încercat aici, din 1984, mai multe avioane. Făceau aterizări şi noi priveam mască modelele pe care nu le recunoşteam”, a completat acesta. Pe Ceauşescu l-au aşteptat o zi întreagă să aterizeze. „Pe pistă am ascuns cu tablă toaleta săpată, doar să nu o vadă. Dar nu a mai venit. Ilie, fratesu, stătea de vorbă cu noi când trecea paici”, depănează maistrul din desaga sa de-amintiri. Nici trenul nu mai circulă prin Ianca. „Ultima oară când am văzut un tren aici a fost 1999, când au încărcat două garnituri cu lemnele de la pomii fructiferi defrişaţi”, zice scurt acesta.

„Sunt atâţia care plâng de loc de dormit în ţara asta, da’ la Ianca cine vine?”, sentreabă fostul maistru, ridicându-se de pe prispa blocului. Majoritatea au plecat în Spania, iar nora lui a trimis un calculator cu unitate centrală încorporată în monitor anul trecut. Stă pe o maşină de cusut, în camera nepotului. Le-au umflat preţul la „cavouri”

În 2008, M.Ap.N. a decis să dea spre vânzare cele 132 de apartamente, capacitatea „coloniei” de la Ianca. „Totul s-a întâmplat în două valuri: în primul val apartamentele s-au vândut cu 315 milioane de lei vechi. Eu am prins valul doi, în 2009, când nemulţumiţi de preţ, am adus un reevaluator care a scăzut preţul la 200 de milioane. Armata, pentru a nu ieşi în pierdere, a mai adus o duduie, care-a stabilit preţul final la 260 de milioane. Dar a scris cu mâna ei pe foaie «situaţia apartamentelor este deplorabilă»”, a povestit Scriba.

„Dacă te bag la mine-n beci, de la atâta igrasie, nu o să-ţi mai vină să mănânci la aceeaşi masă cu mine”, mărturiseşte fostul tehnician de la radiolocaţii, Luca.

Şi-a făcut rate şi a cumpărat la primul val un apartament: „În contractul făcut, unitatea militară s-a obligat să ne asigure utilităţile. Când au închis-o definitiv, în decembrie 2009, ne-au ameninţat că ne lasă fără curent de Crăciun”. Astăzi, au deschis doar un punct de radiolocaţie aici.

Cele două părţi au căzut de acord să le lase un termen chiriaşilor, de două săptămâni, după care fiecare îşi va trage apă, curent şi gaze. „Foarte mulţi au cumpărat apartamentele ca să le poată vinde când unitatea o să-şi reia activitatea. Dar locul ăsta se degradează iremediabil”, a completat Scriba plângerile tehnicianului Luca.

Ultimii colonişti pe insula Ianca

La Luca-n faţă, doi „ingineri” meşteresc de zor roţile unei Dacii albastre. Cei câţiva copii rămaşi în colonie roiesc în jurul forfotei de la bloc. Geamurile nu mai au tocuri, proprietarii le-au înlocuit cu folii de plastic. Restul a rămas în paragină, oamenii plecând fie la Buzău, fie la Brăila.

„Alţii dintre noi au murit. Îi onorăm pe cei care au făcut-o pe pistă”. Floricica, fosta bucătăreasă a piloţilor de la popotă, creşte două vaci în coteţele din spatele şcolii.

Nevestele piloţilor rămaşi la Ianca nu regretă venirea lor aici. Soţia lui Luca s-a mutat din Brăila pentru ca soţul ei să fie tehnician la Ianca. „Unde să plec de aici, dom’şoară? Să mă întorc la prăşit, de unde am plecat?Mai bine mor aici”, a tras concluzia Luca.

Blocurile au fost vandalizate, s-a furat tot, au ras pereţii până la fier-beton. „Vedeam cum ieşeau camioanele pe poartă. Era unul Huzum, şef la pază, numit de Consiliul Judeţean Brăila, el le deschidea porţile”, povestesc femeile adunate la taclale. Cu avioanele s-a întâmplat la fel, le-au casat înainte de intrarea în NATO, le-au topit la fier vechi, au bătucit locul până n-a mai rămas nimic dintr-o bază militară de elită.

Scriba se tolăneşte pe o băncuţă de lemn, calm: „Asta a fost Ianca!”.