„Un imperiu în schimbul eliberării mele”, a gâfâit ducele în genunchi

Pe Mussolini l-am doborît eu în serviciu comandat. În clipa când l-am omorât n-am simțit nici ură, nici bucurie exagerată, nici mândrie și nici simpatie. Când totul s-a sfârșit, numai atunci m-a cuprins un sentiment de pace adâncă. Executasem ordinele pe care le primisem. Mussolini era mort și treaba fusese făcută.

N-a murit ca un viteaz. A murit în genunchi, înnebunit de groază. După lipsa de curaj de care a dat dovadă în clipa cea mare, cred că trebuie să fi fost, în fundul inimii lui, un om slab de înger.

Ne aflam la Palazzo Brera, marele cartier general al voluntarilor Libertății-formație militară a Comitetului Național pentru eliberarea Italiei de Nord-când primirăm vestea că Mus

Colonel Valerio (Walter Audisio)

Din clipa aceea nu mai părăsirăm cartierul general nici măcar pentru a îmbuca ceva, în așteptarea unor amănunte mai complete. Mai primirăm două mesagii de confirmare din partea Guardei di Finanza, unul la orele 23.30 ale aceleiași seri, celălalt la ora 1,20 noaptea. Aceste comunicate ne îngăduiră să ne facem o idee coherentă despre cele întâmplate.

O coloană de fasciști italieni și nemți fusese arestată în dimineața zilei de 27 Aprilie pe la orele opt, pe șoseaua dintre Musso și Dongo, de brigada 52-a Garibaldi, de partizani. În această coloană se afla și Mussolini, ascuns într-un tanc german, amănunt de care partizanii nu aveau habar. În timp ce percheziționau coloana, Mussolini sări din tanc și se refugiă într-un camion german, unde îmbrăcă în grabă uniforma unui sergent șef din Luftwaffe. Pe urmă se ascunsese sub o grămadă de cuverturi și de ranițe încercând astfel să scape de percheziția partizanilor. De îndată ce fu descoperit, se plânse acestora din urmă spunând: Germanii au încercat să mă înăbușe sub grămada asta de cuverturi și ranițe.

Partizanii îl duseră pe Mussolini, împreună cu amanta lui, Clara Petacci, într-o căsuță țărănească de la Porsanigo, aproape de Dongo. Cincizeci de alți fasciști italieni fură prinși în aceeași cursă. Toată noaptea aceea, înaltul comandament ținu ședință fără întrerupere. La ora 1 și 20 din noapte am primit ordinul. Trebuia să mă duc la Dongo și să procedez la aplicarea decretului cu numărul cinci. Acest decret fusese promulgat de către Comitetul Național al Libertății, în 25 Aprilie, în ziua când fusese oficial proclamată rebeliunea partizanilor și când C.N.L.-ul devenise glasul guvernului din Roma de Nord.

Acest decret prevedea pedeapsa cu moartea pentru fasciști. N-am primit preciziuni cu privire la prizonierii din Dongo care trebuiau să sufere această sentință. Am fost lăsat să hotărăsc după aprecierea mea. Aveam în fața mea douăzeci și patru de ore pentru executarea acestei misiuni. În timpul celor douăzeci și patru de ore următoare, un singur gând mă urmărea: să-mi îndeplinesc misiunea cât voiu putea de repede, sănu mă opresc în fața niciunei piedici.

Lupta cu ceasul

Dumnezeu singur știe cu ce mi-am frământat eu creierii în timpul drumului aceluia mohorât până la Como. Nu-l văzusem pe Mussolini încă niciodată. Petrecusem cinci ani în închisoare și în deportație în timpul domniei lui, din pricina activității mele politice. Probabil că mi-am pus nenumărate întrebări în legătură cu omul acesta, că m-am întrebat ce înfățișare va avea, ce va spune, cum va primi moartea. Ceea ce îmi amintesc din această călătorie este teama de a nu pierde vremea, nevoia imperioasă pe care o simțeam de a înainta mai repede, voința de a nu lăsa nicio piedică să mă oprească din drum, de a nu face niciun pas greșit, căci inamicul ar fi putut să ne învingă ușor prin forță numerică, iar spionii ar fi fost numaidecât în curent cu secretul nostru. Uzi până la piele, ajunserăm la Como pe la 8 dimineața. Orașul era în fierbere. Ne oprirăm în fața prefecturii și pătrunserăm fără să zăbovim în interiorul clădirii. Șefii locali ai C.N.L.-ului ne-au salutat cu un aer încurcat.

-Am venit pentru șefii fasciști arestați la Dongo, le-am spus eu.

-Trebuie să fie aduși la Como mâine, îmi spuse unul.

-Am ordin de sus în legătură cu el, am precizat eu. Îmi trebuie un camion solid și închis să-mi transport oamenii.

Nehotărârea parcă-l paraliza. Citeam teama, nesiguranța, urme ale umbrelor apăsătoare din trecut pe fețele lor. Se retraseră într-o sală pentru a delibera. Minutele se scurgeau încet. Am chemat telefonic Milanul. Mi se repetă că hotărârile mele vor prima asupra oricărei hotărâri locale. Am așteptat timp de două ore.

La 11 și 20 ni se aduse un camion vechiu și hodorogit. Am cerut un altul. După o nouă așteptare, care mi se păru de ore, sosi o ambulanță. Furios și cu nervii ascuțiți am cerut să-l văd pe președintele local al C.N.L.-ului. Spre prânz l-am văzut pe președintele Oscar Sforini și pe comandantul orașului, Casinio de Angeles. Am renunțat la orice speranță de a obține un camion și am sfârșit prin a suspecta pe toată lumea. Am rechizioționat două automobile.

Oamenii mei se ghemuiră înăuntru, unii dintre ei rămaseră pe scară. I-am luat cu mine pe Sforini și de Angeles, ca să pot trece fără greutate prin barajele partizanilor de pe șosea. În clipa în care părăsirăm Como, orașul întreg părea cuprins de nebunie. Am aflat mai tîrziu că tocmai atunci primele organizări aliate pătrunseră în oraș. „Mai repede, Barba, mai repede!” Îi strigai eu șoferului.

Aveam atât de puțin timp înaintea noastră. Acum oamenii mei se aflau într-o stare nemaipomenită de suresxcitație nervoasă și avântată veselie. Dar nu le prea surâdea să sfârșească drumul încleștați de automobile acestea mici.

Norocul fu de partea noastră. Un camion mare și solid era pe punctul de a ne întrece. L-am rechiziționat fără prea multe fasoane. Toată lumea sus și la drum! Soare nu era, dar inimile noastre săltau de bucurie. Am trecut pe lângă baraje fără să ne oprim. „Camionul justiției populare nu are timp să se oprească!”strigam eu oamenilor în goana mașinii.

La intrarea în Dongo, la numai zece km de graniță, un trunchiu uriaș de copac bara șoseaua, păzit de partizanii celei de a 52-a brigadă Garibaldi de partizani. Am scos actele, trunchiul fu ridicat și neam urmat calea. La orele 2 și 10 după amiază intrăm în Piazzo de Dongo. Niște partizani, care păzeau primăria, îndreptară armele spre mine. Am arătat actele lui Pedro, șeful local al brigăzii, și i-am explicat misiunea mea.

-Am ordin de la înaltul comandament să înaintez pe criminalii fasciști justiției, îi spusei eu.

El răsuflă ușurat. Primise alte ordine cu privire la acești prizonieri, dar știa el că trebuie să se supună unor porunci venite de mai sus. Îmi înmână lista celor 51 de prizonieri. Iată- mă, deci, cu puteri depline, după cum grăia decretul numărul 5, care mai spunea: Membrii guvernului fascist, vinovați de a fi nesocotit libertățile poporului, de a fi creat fascismul, de a fi compromis și trădat viitorul țării și care au adus-o la starea catastrofală de astăzi, vor fi pedepsiți cu moartea și, în cazuri mai puțin grave, cu închisoarea pe viață. În timpul perioadei de tranziție, funcția judiciară aparține tribunalului de războiu...

Am transformat comandamentul local în tribunal de războiu. Din lista de 51, am desenat 17 șefi, responsabili în cea mai înaltă măsură de dezastru. Aceștia fură condamnați la moarte, Mussolini printre ei. Clara Petacci nu figura pe această listă.

I-am ordonat lui Pedro să-i aducă pe condamnați la primăria din Dongo. La Bonzanigo nu aveam de gând să mă duc personal. Am pornit-o la orele 3 și 10 însoțit de Guido și de comisarul local al brigăzii a 52-a spre Bonzanigo și Mussolini. Pe drumul dintre Mezzegro și Bonzanigo am ales locul execuției: o cotitură a șoselei, o poartă închisă care dădea spre o livadă; în fund se vedea o casă părăsită. N-am informat pe nimeni de alegerea mea. M-am oprit câțiva metri mai încolo, am ridicat piedica pistolului și am încărcat arma-funcționa de minune. Ne-am urmat drumul în tăcere.

-Să-ți spun ceva, Guido? Am spus eu deodată. Știi ce o să-i spunem? O să-i spunem că am venit să-l eliberăm. Guido strâmbă din nas.

-Doar nu-i tâmpit, spuse el. N-o să meargă.

-Ai să vezi! Răspunsei eu. O să meargă cu siguranță.

Nu știu de ce mi-a venit ideia asta. Poate fiindcă așa avea să fie mai ușor să-i scoatem din casă. Poate că, în fundul cugetului meu, exista dorința de a cunoaște proporțiile adevărate ale acestui om...să văd dacă eu, simplu muritor, voiu fi în stare să înșel pe omul care pretindea că este un titan, pe făuritorul unui imperiu.

Căsuța țărănească era cocoțată pe un delușor. Am vorbit cu sentinelele și am intrat singur în casă. În sfârșit, mă voiu găsi față în față cu dictatorul prăbușit. O să surâdă? O să plângă? O să-și înfrunte destinul cu demnitate sau ca un laș? Îmi aminteam de povestea pe care tocmai o auzisem, de ultima lui faptă de mare senior. Unul din partizanii care-i luaseră un interogatoriu după ce-l prinseseră, îi poruncise să facă o declarație scrisă cu privire la această arestare. Mussolini luase liniștit un toc și scrise: „Brigada 52-a Garibaldi m-a capturat astăzi. Vineri 27 Aprilie, în Piazza di Dongo”.

-Acum scrie că te-am maltratat și te-am lăsat să mori de foame, porunci partizanul cu un zâmbet sardonic.

Mussolini puse din nou mâna pe toc.

„În timpul și după capturarea mea am fost tratat cu toată corectitudinea”, adăugă el și semnă: Mussolini.

N-am descoperit nici urmă din această demnitate pe obrazul terorizat, în ființa agitată de spasme nervoase, care se afla în fața mea. Intrasem în odaie îmbrăcat în uniforma kaki a partizanilor, cu emblema tricoloră la chipiu, cu cele trei stele de colonel pe piept, cu pușca mitralieră pregătită de atac și revolverul la brâu.

Mussolini stătea în picioare, la dreapta unui pat îngust, neras, îmbrăcat în uniforma fascistă. Mă măsura cu niște ochi de copil înspăimântat, de animal urmărit. Buza de jos îi tremura fără să o poată stăpâni. Deabia putea să articuleze cuvintele. Murmură doar cu glas răgușit: Ce este?

-Am venit să vă eliberez, spusei eu.

Nicio clipă nu s-a îndoit de cuvintele mele.

-Adevărat? Făcu el. Și iată-l transformat...din nou împărat trăind deasupra realității, înlăturând adevărul istoric, sigur în vanitatea lui. Credeam că va trebui să omor un om mare. Și cât era de mic, de slab, de smintit! Așadar, acesta era Mussolini.

-Unde mergem? Întrebă el poruncitor.

- Sunteți înarmat? Mă interesai eu.

- Nu, făcu el și apoi comandă întorcându-se spre ușă:

-Înainte!

În tot timpul acesta, Clara Petacci rămăsese în pat, cu plapoma trasă peste cap. Când auzi cuvântul „eliberare” ieși de sub plapomă și se așeză în capul oaselor. Dar Mussolini nu-i aruncă nici măcar o privire, nu-i adresă niciun cuvânt, nu făcu nimic care să arate că se interesa de ea, că-și amintea de prezența ei. Eu a trebuit să spun:

- După dumneavoastră.

Ea îmi adresă un zâmbet nătâng și începu să caute ceva sub plapumă.

- Dar nu știu unde-mi sunt lucrurile!

Miorlăi ea dând plapoma la o parte. Se drapase într-o rochie de mătase neagră și altceva n-avea pe ea.

- Haideți odată! Îi spusei eu nerăbdător. Ce atâtea mofturi? Doar nu mai sunteți o fetișcană!

Mussolini se îndreptă spre ușă. Când păși peste pragul porții, trecu înainte, apoi se întoarse spre mine. Din nou bărbia i se îndrepta spre cer cu strâmătura lui binecunoscută, din nou răsună glasul acela pompos și emfatic.

- Îți ofer un imperiu, îmi spuse el.

În mașină stăteam în fața lor, cu arma îndreptată spre ei. Mussolini devenise aproape afabil.

- Or să recunoască bereta fascistă. Spuse el.

- În cazul ăsta scoate-o, spusei eu.

Își scoase bereta descoperind craniul lui imens și chel.

- Și acum ce fac? Întrebă el.

- Acoperă-l dacă preferi, mai spusei eu.

Pentru mine oricum era bine. Încet mașina coborî delușorul. Când ajunserăm la locil pe care alesesem, m-am uitat cu atenție dacă nu trece cineva prin împrejurimi. Eram singuri. Ordonai șoferului să oprească. Coborîrăm din mașină, iar eu îi spusei lui Mussolini să treacă la zid. El se îndreptă într-acolo fără să priceapă. Când se întoarse cu fața spre mine, îi citii sentința: „Din ordinul înaltului comandant al corpului de voluntari ai Libertății am primit însărcinarea să fac dreptate poporului italian.”

Eram un grup mic, strâns la cotitura aceea pustie: Mussolini, Clara Petacci, Guido, comisarul partizanilor și cu mine. Era ora patru după amiază; atmosfera era calmă; totul părea adormit în timp ce eu citeam.

- Mussolini nu trebuie să moară! Strigă Clara Petacci cuprinsă de isterie.

Mussolini tremura din tot corpul, buzele i se mișcau dezordonat. Izbuti doar să bâiguie:

- Dar, dar...domnule colonel, dar, dar...domnule colonel...

Am ridicat pușca mitralieră gata să trag.

- Pleacă de aici, altfel trag și în dumneata! I-am strigat Clarei Petacci. Ea se depărtă împleticindu- se. Am ochit, am apăsat pe trăgaciu. Gloanțele nu porneau. Clara Petacci se repezi din nou la Mussolini și-l cuprinse cu brațele. Nici un gest de-al lui, nici un semn nu arătau că își dă seama de prezența acestei femei. Ea plângea, urla. El o ignora. Nu rosti nici un cuvânt cu privire la mama lui, la soție, la copiii săi. O teroare de nedescris îl paraliza. Am asvârlit pușca mitralieră Sten și am pus mâna pe revolver. Clara Petacci fugea înainte și înapoi orbită de panică.

- Pleacă din drum! Îi strigai eu îndreptându-mi revolverul spre Mussolini. Dar gloanțele nu vroia să pornească. L-am chemat pe comisar șef și i-am luat pușca mitralieră. Mussolini aștepta moale, lipsit de reacții, fără nicio veleitate de luptă. Am ochit din nou. Cinci gloanțe îl ajunseră. Se prăbuși în genunchi, sprijinit de zid, dar nu era mort. Am tras din nou. Un glonte o nimeri pe Clara Petacci, omorând-o pe loc. Alte trei proectile loviră corpul lui Mussolini. Acesta tot mai respira. M-am apropiat de el și i-am tras un glonte în inimă. În sfârșit muri. Și Clara Petacci era moartă. Nu fusese condamnată la moarte, dar tot murise.

- Foarte bine, gândeam eu ca dintr-o negură îndepărtată-o serie de lingerie de corp femeiască mai puțin. Dacă cea de a treia armă nu ar fi funcționat, i-aș fi sdrobit lui Mussolini capul cu patul armei. Orice s-ar fi întâmplat, trebuia să moară.

Nu simțeam scârbă. Doar oboseală, o liniște nespusă și o ușurare enormă. Îmi făcusem datoria. Am lăsat cadavrele în paza a două sentinele și m-am îndreptat spre Dondo, pentru a executa sentința rostită împotriva celorlalți șaisprezece condamnați. După ce sfârșiserăm și treaba aceasta, ne-am întors să ridicăm cele două cadavre și să le încărcăm în camion.

La orele opt seara o porniserăm din nou spre Milano. Misiunea noastră fusese îndeplinită în timp util. Ordinele înaltului comandament cereau aducerea cadavrelor în Piazza Loreto din Milano, faimoasa piață unde fuseseră masacrați, în 14 august 1944, cincisprezece partizani, în fața pompei de benzină.

Locul pe care îl hotărâsem pentru expunerea cadavrului lui Mussolini nu fusese ales la întâmplare. În drum spre Milano, întâlnirăm primul tanc american. Anantgarda aliată sosise. Am scos biletul de liberă trecere dat de căpitanul Daddario și astfel puturăm să ne urmăm drumul. Am ajuns la Milano noaptea târziu. Am chemat la telefon cartierul general pentru a spune locotenent colonelului Pieri: „Misiunea a fost îndeplinită conform ordinelor primite.”

El mă felicită și-mi ceru să vin la cartierul general pentru a depune mai repede raportul. La orele trei dimineața, ajunseserăm în Piazza Loreto cu cadavrele. Simțeam cum o pace nouă îmi cuprinde inima. Pacifierea spiritelor oamenilor începu în noaptea aceea în Piazza Loreto, care poartă de atunci numele de „Piața Dreptății”.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)