Iată-l, bunăoară, pe Zaheu, despre care e vorba în pericopa evanghelică de duminica aceasta: era mai marele vameșilor din Ierihon și era bogat. Vameșii strângeau birurile pentru ocupanții romani. Nu aveau milă, nu iertau pe nimeni. În plus, știau să-și facă și lor parte din banii strânși. Cu atât mai mult șefii vameșilor, ca Zaheu. Sfântul Luca al Crimeii afirmă că „vameșii erau sinonimi cu păcatul”: cruzi și lacomi în același timp. Un fel de baroni ai Noului Testament, care în zilele noastre ar fi fost clienții DNA. Nimic nou sub soare.

Ei bine, când Iisus trece prin Ierihon, păcătosul Zaheu vrea să-l vadă. Cum Mântuitorul era mereu înconjurat de o mulțime de oameni, iar Zaheu este mărunt de statură, micul vameș „alergând înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă”. Când Iisus ajunge acolo, privește în sus și zice: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta vreau să rămân”.

Vameșul, încă nevenindu-i să creadă, coboară și dă fuga să aranjeze casa pentru Oaspete. Evident, mulțimea începe să murmure: Învățătorul merge la un păcătos?

Dar Zaheu este copleșit de bucurie. Iubirea pentru Oaspetele său îl inundă. Acesta devine cel mai important lucru din viața lui. Nimic altceva nu mai contează. În extaz, beat de fericire, Zaheu îl anunță pe Iisus: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, și dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Iar Iisus îi răspunde: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia.”

Este posibil? Toate păcatele să ți se șteargă pentru că te sui în pom? Da, dacă te sui să-L vezi pe Dumnezeu. Suirea în sicomor (un fel de dud) a lui Zaheu este chiar ridicarea din păcat. Din chinul vieții lui de om urât și disprețuit de cei din jur, din chinul conștiinței care îl rodea pe dinăuntru ca un vierme, Zaheu se ridică.

Părintele Galeriu observă paradoxul: în loc ca Zaheu să fie cel care spune: „Coboară, Doamne!”, Dumnezeu este cel care spune: „Coboară, Zahee!” Locurile s-au inversat. Nimic întâmplător: dacă Dumnezeu-Fiul s-a smerit pe sine, coborând pe pământ și devenind „Fiul Omului”, cât de des se întâmplă ca Omul să uite de Dumnezeu și să se pună pe sine în loc Lui. Chemarea lui Zaheu jos are rolul de a-l readuce la condiția sa firească.

Un singur gest, cât de mic, trebuie să facă Omul spre Dumnezeu, și Acesta („boier”, vorba lui Steinhardt, când deschide punga nu se uită și dă din belșug) îi intră în casă, în suflet, și îi face cel mai de preț dar: Mântuirea.

„Împărăția Cerurilor se ia cu năvală”, zice Iisus la un moment dat. Nu cu buluceală ca la agheasmă sau ca la moaște, ci cu năvala inimii. Cu avântul dragostei. Din mizeria împietrită ce se adunase în interiorul său, iubirea lui Zaheu a izbucnit la suprafață ca o lavă incandescentă.

Te-ar putea interesa și: