”Nici o idee strălucită nu poate fi pusă în circulație dacă nu i se adaugă cîteva trăsături de tîmpenie. Gîndirea colectivă e stupidă pentru că-i colectivă: nu trece nimic de barierele colectivității dacă nu lasă în ea, ca inevitabilă dijmă, cea mai mare parte din inteligența pe care o are.”
Știu că Pessoa nu e cea mai bună referință pentru cineva care caută o eficientă inserție în social. El, apologetul neîntrecut (nici chiar de Cioran!) al renunțării...Și totuși, cît de mult adevăr găsim în aceste rînduri despre compromis! E necesar compromisul, ni se tot spune, fără el nu putem trăi unii cu alții. Pînă aici e adevărat. Dar ni se mai spune și că este a face un compromis este o dovadă de inteligență, că doar proștii sînt incapabili de compromis și, dimpotrivă, oamenii inteligenți știu să facă, pentru propriile lor idei, compromisuri. Pe românește, inteligenții știu să mai lase de la ei. Dar ceea ce lasă, adesea, este chiar cea mai mare parte a inteligenței conținute în ideea lor. Compromisul este o cedare a inteligenței în fața prostiei. La asta v-ați gîndit?
Și, ca să rămînem în spiritul lui Pessoa, v-ați gîndit vreodată la renunțare ca la o mare victorie?
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
