Vom publica, periodic, un serial al istoriei banilor și al marilor înțelegeri care ne afectează viața de zi cu zi fără ca măcar să băgăm de seamă. Astăzi, despre raportul dintre carduri și lichidități, dar și despre resorturile intime care au condus la situația actuală.

Neuropsihologul sârb Drazan Prelec nu a fost primul care a atras atenția asupra pericolului eliminării banilor lichizi în „avantajul“ creditului. În 1950, cărțile de credit încetaseră să mai fie apanajul exclusiv al mediului de afaceri. Ele începeau să devină un bun destinat întregii societăți. Ideea din spatele vânzării lor era aceea că ele facilitau tranzacții mai rapide și mai eficiente decat banii lichizi. Atracția lor reală consta în faptul că ofereau iluzia bogăției, punându-le oamenilor la dispoziție, ca prin minune, orice își doreau – o canapea nouă, o haină de blană, o mașină -, fără să fie nevoie de un duh și de o lampă fermecată, ci doar de o semnătură – consemnează Jacques Peretti, reporter de investigații BBC în volumul Înțelegerile care ne-au schimbat lumea (Editura Litera, Colecția Kronika, traducere de Anca Simitopol, 2019).

Portofelul mobil îi îngroapă pe săraci în datorii

În primele reclame ale companiei American Express, protagonist era un om de afaceri curtenitor care scotea calm din buzunar un card și îl flutura cu un gest impresionant prin fața unei stewardese cu răsuflarea tăiată, ca și cum ar fi fost actul de identitate al unui VIP – menționează în continuare Peretti. Cărțile de credit îi transformau pe managerii mediocri perdanți în niște James Bond. Era ceva prea frumos ca să fie adevărat. Și așa a și fost! În scurt timp au apărut îngrijorări la cel mai înalt nivel guvernamental. Consiliera președintelui Johnson responsabilă pentru protecția consumatorilor, Betty Johnson, a considerat că visul ambițios pe care îl oferea cartea de credit era un miraj. În 1967, ea a spus că a oferi cărți de credit marelui public alcătuit din „debitori compulsivi“ era un act la fel de iresponsabil ca acela de „a da zahăr unui diabetic“.

Dar societatea chiar era formată din „debitori compulsivi“? Marele mit referitor la mase și mai ales la cei săraci e acela că nu sunt în stare să-și chivernisească banii sau bugetul și, drept urmare, au nevoie de noi tehnologii care le vin în „ajutor“, „făcându-le” finanțele precare mai ușor de „chivernisit“ – opinează Jacques Peretti. „Adevărul este însă altul. Săracii țin frâiele banilor mai strâns decât oricine altcineva”, consideră Peretti. Cu fiecare nouă inovație în materie de sisteme de plată – de la cărțile de credit din anii 1950 până la banii digitali și

portofelul mobil de acum -, tehnologiile ajung să facă exact opusul a ceea ce pretind că fac. În loc să „ajute“ masele să „chivernisească banii“, ele le îngroapă în datorii.

Carduri pe numele animalului de companie!

Mai departe, Peretti oferă date concrete: în 2016, datoria pe care o avea în medie o familie americană obișnuită pe cărțile de credit se ridica la 16.061 de dolari. 70% dintre americani dețin cel puțin un card, însă 50% au două și 10% mai mult de trei, o familie americană având în medie datorii de peste 40.000 de dolari. Datoriile ajung la același nivel în Marea Britanie, iar valoarea lor e în creștere. În ultimul sfert al anului 2016, statisticile arătau că în ultimii trei ani o familie britanică obișnuită a acumulat în medie datorii mai mari decat în orice altă perioadă din istorie.

Când economia a înflorit în anii 1950, împrumuturile au fost încurajate, însă cu garanția de a fi returnate. La mijlocul anilor 1980, cărțile de credit au înlocuit sistemul de cumpărare cu plata în rate, iar in anii 1990 oricine era în stare să-și semneze numele primea o carte de credit (proprietarii de câini puteau chiar să primească carduri de credit pe numele animalului de companie, pentru că nimeni nu se obosea să verifice pe mâinile cui ajungea cardul). Ideea că datoriile trebuie să fie achitate a dispărut în totalitate. În schimb, împrumutul a devenit un mod de viață…

Te-ar putea interesa și: