Se spunea că, după ce dl Băsescu va termina mandatul de preşedinte, România se va linişti, pacea va reveni printre Români şi ura, suspiciunea, neîncrederea vor apune.
Ştiam de atunci că nu va fi aşa, pentru că nu dl Băsescu era cauza neliniştilor acestei ţări. Avem alt preşedinte de aproape doi ani şi mi se pare că România nu s-a liniştit deloc. De data asta, nu se mai poate blama temperamentul şefului statului. După tipologia lui Hipocrat, actualul preşedinte al României este un melancolic cu unele, rare, momente în care devine flegmatic. Mai mult de-atît, nu-i e în fire. E încet, uneori pare abulic, în orice caz este 100% neconflictual. Şi totuşi, România este la fel de nervoasă. Nervii românilor nu mai merg în aceleaşi direcţii ca acum trei sau patru ani, pentru că aparenţele sînt altele, dar intensitatea nervoasă a ţării este la cote la fel de ridicate.
De la o vreme, ni se spune că trăim un plan rusesc de destabilizare a ţării prin subminarea continuă a încrederii din interiorul societăţii: oamenii nu trebuie să mai creadă în stat, statul nu trebuie să mai creadă în presă, presa nu trebuie să mai creadă în oameni. În apele tulburi ale unei Românii năuce vor pescui, desigur, plahotniuci şi ahmetovi, asigurînd Kremlinul că nu se va mai găsi picior de occidental pe-aici. Nu am nici informaţii şi nici intuiţii în privinţa asta. Nu ştiu dacă e un plan sau nu şi, dacă e un plan, nu ştiu dacă e al ruşilor ori al altora. Am, însă, ca tot omul, percepţii. Şi simt că ceva profund şi decisiv se întîmplă cu ţara mea. Regizată ori nu, în fibra morală a naţiunii are loc o confruntare serioasă. Pînă acum, ni se spunea că se confruntă noul cu vechiul, europenismul cu moştenirea ceauşismului, reforma cu stagnarea, modernizarea cu reacţiunea. Mi se pare prea simplu, prea schematic. E ceva mai mult. Nu se mişcă doar tendinţe opuse, se mişcă însăşi temeiul lumii româneşti. E ca şi cum destinul ne-a dus la zid şi a plecat rîzînd, lăsîndu-ne să ne descurcăm. Simt zădărnicia acestor zbateri, răutatea pe care o generează orice rostire şi bunătatea pe care o generează orice tăcere, umbrele care se agită ca nişte perdele de întuneric umflate de vînturi reci...
Admit că destabilizarea poate fi declanşată prin acţiuni perverse, dar nu cred că rezultatul ei poate fi determinat de către complotişti, oricine ar fi ei. Conspiraţioniştii de toate felurile, pesimişti sau euforici, ar trebui să ştie că, statistic, în istorie, cu mult mai multe comploturi au eşuat decît au reuşit. De aceea zic, cînd e să manipulezi sentimente colective, dacă eşti dibaci, le poţi stîrni, nu zic nu, dar ce anume produc în plan social ori politic masele astfel animate, abia Dumnezeu din ceruri poate şti. Să creadă cineva că poporul, odată stîrnit, se mişcă exact în direcţia în care vrea cel ce l-a stîrnit, înseamnă fie că nu ştie prea multe despre popor, fie că provocatorul este un vanitos.
S-o luăm pe rînd: scandalul Hexi Pharma destabilizează sistemul de sănătate. Scandalul plagiatelor destabilizează sistemul de educaţie. Scandalul dopajelor, dar şi cel al maltratării copiilor care fac sport de performanţă destabilizează încrederea în campionii noştri. Scandalurile implicării SRI în justiţie şi politică destabilizează sistemul de apărare al ţării, dar şi justiţia, oricum supusă unor presiuni enorme din toate părţile. Despre şubrezirea încrederii românilor în instituţiile politice fundamentale (Parlament şi partide politice) nu mai vorbesc, pentru că acest gen de încredere nu a existat niciodată. Scandalul imigranţilor destablizează imaginea României în UE şi, din ce în ce mai mult, imaginea UE în România. Scandalurile mitelor şi şantajelor de presă subminează încrederea în jurnalism. Scandalul Catedralei Mîntuirii subminează încrederea în Biserica Ortodoxă, vast majoritată. Nimic nu rămâne nesubminat, nimic nu rămîne... Aceste scandaluri sînt dificil de evacuat de pe agenda publică pe motivul manipulării, pentru că, toate, au o doză mai mică sau mai mare de adevăr. Oricine a avut vreodată un raport direct cu „instituţiile” subminate, ştie că dezvăluirile şi anchetele care le compromit imaginea publică spun adevărul. Că spun o parte de adevăr şi o parte de minciună, că spun un adevăr pe jumătate şi în rest nimic, asta este o altă discuţie. Dar adevăr există de fiecare dată. Numai că ceea ce le afectează de fapt nu este adevărul acesta, indiferent de dozajul său, ci exact partea cealaltă a poveştii sabotoare, adică partea de neadevăr sau partea nespusă. Adevărul mîntuieşte, curăţă şi readuce încrederea. Adevărul parţial, adevărul manipulat, adevărul mincinos, cu o expresie care nu este deloc echivocă, loveşte, însă, din plin. Mîine, un gînd despre o anume specie de adevăr.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
