Cine ar avea tupeul să refuze a doua Pace de la Cozia?

Cine ar avea tupeul să refuze a doua Pace de la Cozia?

Criza pare fără ieșire. Sutele de mii de oameni nu vor pleca din stradă, odată cu abrogarea Ordonanței 13. Era previzibil.

 După o săptămână de proteste, puhoiul a devenit tot mai conștient de forța sa și de becisnicia adversarului, grav rănit de propria prostie: Strada a simțit miros de sânge și vrea să-i dea prăzii lovitura de grație. Cere demisia guvernului. Dar la fel de previzibil este că nici evacuarea lui Grindeanu de la Palatul Victoria nu va potoli criza. Nici măcar o demisie a lui Dragnea din fruntea PSD. Un singur lucru poate astâmpăra setea de sânge a mulțimii: plecarea de la putere a PSD.

Or, tocmai acest lucru, dorit cu ardoare și de Iohannis, este singurul pe care PSD nu-l poate accepta în ruptul partidului. Încă o retragere la presiunea străzii, după cea post-Colectiv, încă o anulare a votului prin mișcări de stradă ar face ca, de-acum încolo, orice participare la alegeri a partidului clocit de Iliescu să devină inutilă. Nu l-ar mai vota nici măcar nucleul dur de pensionari, conștienți că-și irosesc votul pe o fantomă ce poate fi vânturată de orice adiere de stradă.

De aceea, blocajul se poate prelungi săptămâni sau chiar luni. Ceea ce ar fi o catastrofă. Deși exagerate de PSD, pericolele nu sunt de neglijat: instabilitatea – politică și economică - este ultimul lucru de care are nevoie România, într- o lume care se reașază, zgâlțâinduse din toate faliile și unde foșgăie pescuitorii de ape tulburi.

Ne puteți urmări și pe Google News

Și atunci? Cum ieșim din acest zugzwang? În torentul de informații și intoxicări prăvălite peste noi, a trecut prea puțin băgat în seamă comunicatul dat vineri de Biserica Ortodoxă Română. Fără exagerare, ne aflăm în prezența unui eveniment remarcabil: este, dacă nu mă înșel, pentru prima oară după mulți ani, când BOR iese din obișnuita-i defensivă temătoare, care i-a adus numai ponoase, și pune degetul pe rană.

Comunicatul Patriarhiei are trei elemente cruciale:

1. „Trebuie continuată lupta anticorupție, iar cei vinovați trebuie sancționați”. Acestă afirmație singură ar fi fost suficientă pentru a face documentul BOR cu adevărat excepțional. Acuzată (adeseori pe nedrept) de complicități cu diversele regimuri (mai ales cu PSD) și în plină campanie de anchetare a unor importanți ierarhi de către DNA, Patriarhia se poziționează fără ezitare de partea sutelor de mii de manifestanți, chiar cu riscul unor „daune interne”.

2. „Lupta împotriva corupției nu trebuie folosită în scopuri politice partinice”. Cu părintească echidistanță, după ce a altoit tabăra Dragnea – PSD, BOR aplică o scatoalcă usturătoare pe obrazul lui Iohannis și al Binomului DNA – SRI, sancționând derapajele și abuzurile acestora, în tentativa de a „aranja” convenabil pentru ea tabla de șah politic.

3. Îndemnul la „coresponsabilitate socială” și „dialog”. Sunt exact cele două elemente a căror lipsă face ca situația să pară fără ieșire. Deși în corzi, PSD nu renunță la aroganță. Insolența cu care liderii săi neagă realitatea, tupeul cu care mint și prostesc în față își au sorgintea în vremurile ancestrale ale FSN-ului glorios și ale mineriadelor sale de oase zdrobitoare. Într-un avânt sinucigaș, PSD aruncă praf de pușcă peste focul din stradă, sporind intransigența protestelor, spre marea bucurie a păpușarilorprofitori din spate. Fiecare vorbă scârbită a lui Nicolicea, fiecare „altă întrebare” a ineptului Iordache, fiecare zeflemea suflată de Dragnea pe sub mustață sunt tot atâtea bețe băgate prin gardurile din Piața Victoriei, împingând criza spre explozie. Nu doar că nimeni nu cere dialogul, dar nimeni nu pare capabil de dialog. Fiecare parte vrea nimicirea adversarului. Fiecare tabără aruncă toată responsabilitatea viitoarei catastrofe în capul celeilalte.

Situația României nu a mai fost la fel de gravă de la Mineriada a V-a, din ianuarie 1999. Deși sunt prea puține similitudini între beligeranții de atunci și cei de acum, criza este la fel de gravă. Nici o tabără nu era dispusă să cedeze cu un pas. Și atunci, o catastrofă părea inevitabilă. Emil Constantinescu decretase starea de urgență și scosese blindatele în jurul Bucureștiului, pregătit de război civil, când s-a petrecut un miracol. I s-a spus Pacea de la Cozia.

Acel miracol a fost posibil prin intervenția providențială a unui om al Bisericii: episcopul de atunci al Harghitei și Covasnei, Ioan Selejan, astăzi mitropolit al Banatului. Cu o rugăciune, cu o vorbă bună și apoi cu o discuție potolită la un blid cu iahnie mănăstirească, ierarhul cu coamă albă leonină a pus capăt crizei.

Și atunci, ca și acum, Biserica venea după o perioadă de defensivă și prudență, în care fusese ținta predilectă a dezvăluirilor din arhive și începuse să fie tot mai disprețuită de vocile zgomotoase ale societății. Dar acum, ca și atunci, prin „complicitatea” pe care o are cu Duhul Sfânt, Biserica poate aduce din nou pacea în societate. Poate așeza la aceeași masă taberele irenconciliabile, pentru a evita catastrofa. Blidele aburinde așteaptă. Comunicatul de vineri al BOR poate fi un prim pas spre o nouă Pace de la Cozia. Cine ar avea tupeul s-o refuze?