Că pendulăm haotic între complexe de superioritate și complexe de inferioritate, se știe deja.
Admițînd că în ambele cazuri avem de-a face cu derapaje ale ego-ului național (postulez existența sa fără să am loc, aici, să o și demonstrez), observăm că ego-ul națiunii mici poate derapa în ambele direcții (spre inferioritate și superioritate), în vreme ce ego-ul națiunii mari, dacă derapează, o face doar într-un sens, spre superioritate. Marile națiuni nu cunosc decît complexul de superioritate. Noi, însă, sîntem mai norocoși, căci putem avea experiența întregii game de complexe disponibile.
Am văzut și eu cele două episoade difuzate pînă acum din documentarul ”Romanians are coming”, realizat și difuzat de canalul britanic Channel 4. Mărturisesc că strigătele jignite ale compatrioților mei , pe care le-am receptat înainte de a vedea filmul, m-au montat. Lasă titlurile date de presa noastră – de mult timp nu mă mai iau după ele. Mă refer la știrea despre protestul românilor ultragiați din fața sediului televiziunii britanice. E drept, am văzut și că Ponta s-a solidarizat cu manifestanții. I-a umilit cînd a fost vorba să-i lase să-și exercite dreptul constituțional de vot, dar acum a fost alături de ei pentru că, nu-i așa, și el e român! Senzația de greață după ce am notat solidarizarea lui Ponta nu m-a oprit, totuși, să mă încarc nervos și să mă simt solidar cu poporul meu scuipat în obraz. Așadar, am găsit pe youtube episoadele și le-am văzut.
Am stat încordat, gata să înjur mama lui de Albion la prima senzație dureroasă pe care vreo imagine sau vreun cuvînt din film le-ar fi produs suflețelului meu tricolor. După vizionare, am rămas puțin descumpănit. Documentarul mi-a plăcut! Nu doar că nu m-am simțit lezat în calitatea mea de român, dar am avut chiar bucuria spectatorului în fața unui produs de televiziune foarte bun, produs, se vede, al unei mari școli de documentar. Sper că nu supăr pe dragii mei compatrioți dacă declar că documentarul care a vexat mîndria națională a multora, mie nu mi-a vexat nimic. Dimpotrivă, cum zic, am rămas cu un zîmbet. Și nu vorbesc doar de calitățile sale artistice, ci și despre ”mesajul” său. Mie mi s-a părut că filmul evită generalizările, iar cazuistica prezentată este cu adevărat excepțională. Sînt, pe de o parte, cazuri de oameni care ajung în Marea Britanie fără să știe o boabă engleză și fără să aibă habar ce caută acolo, în afara unei speranțe vagi de a găsi ”ceva” (nici unul nu știe ce anume) de lucru. Unii se întorc acasă, în România. Alții rămîn pe străzi, încercînd în continuare. Dintre aceștia, unii găsesc ceva de lucru – munci necalificate, desigur. Stau prin cutii în parcuri sau pe sub poduri. În episodul al II-lea avem și cazul unei foarte simpatice asistente medicale din Constanța care pleacă în Marea Britanie să îngrijească bătrîni într-un azil, dar revine acasă după o lună, răpusă de dor, dar și enervată de întîrzierea unor acte sau de faptul că, acolo, a descoperit că e mai puțin plătită decît alte colege venite din alte țări.
Este de spus că imigranții sînt peste tot dezavantajați într-o anume măsură. Emigrația este o poveste dureroasă pentru oricine. Nu doar românii care imigrează se simt discriminați. Psihologia extrem de sensibilă a imigrantului, rana deschisă a plecării de acasă și dificultățile absolut obiective de adaptare la noul mediu fac din emigrare/imigrare o experință dură pentru orice om, de oriunde vine și oriunde se duce. Ideea că doar românii sînt urmăriți anume și urîți ”la țintă” de britanici este o ticăloșie propagandistică. Am avut ocazia să lucrez aproape de una dintre cele mai vechi comunități de români dintr-una din cele mai primitoare țări ale lumii, o țară construită de imigranți, un adevărat melting-pot. Chiar și în acest context extrem de tolerant, plin de povești de succes, am putut vedea cît de grea este imigrația.
Revenind la ”Romanians are coming”, este de spus că fiecare poveste din film este extrem de bine pusă în cadru, e coerentă și are inimă, personajele sînt atașante, situațiile sînt emoționante – nimic respingător, nimic xenofob. E o tîmpenie să reproșezi unei televiziuni că nu face documentare cu românii care au cariere bune și presitigioase în Marea Britanie cînd ea vrea să facă altceva. E o dovadă de neînțelegere a unor principii elementare ale creației și jurnalismului să țipi cuiva care vrea să vorbească despre ratările imigranților români că e moralmente obligat să vorbească și despre reușitele imigranților români. O imixtiune în deciziile editoriale sau în concepția realizatorului unui documentar este, raportat la standardul britanic, revoltătoare. La fel, e o tîmpenie să vrei să răspunzi unui astfel de demers așa cum am auzit, cu o campanie despre pedofilia britanică, pe principiul ”ba pe-a mă-ti”: ”Mă faci țigan, te fac pedofil”.
Cel dintîi semn de anormalitate complexată este reacția oficială într-o materie care nu e deloc oficială. Cum de e posibil să se inflameze statul român, cu ambasadorul scriind scrisori realizatorilor, cu primul-ministru țopăind isteric de dragul ”imaginii românilor”, pe care distrus-o, altfel, ținîndu-i la coadă interminabil și fără speranță doar că să devină el președinte, cu o grămadă de alți oficiali mai mărunți a căror glandă patriotică le-a produs un puseu? Nu mă mir: eram diplomat cînd o ambasadă anume s-a gîndit să răspundă cu o scrisoare oficială unei edituri care publicase un roman în care, zicea ambasadorul, imaginea României e terfelită. Așa ceva făcea România lui Ceaușescu sau o mai fac țările africane conduse de dictatori excentrici. Cît de jos poate coborî România un ambasador care scrie oficial Canalului 4 britanic după un asemenea documentar! Îl înțeleg pe bietul ambasador, că presiunea cretinilor exaltați din presa noastră, oameni care habar n-au ce are de făcut un ambasador, e mare. Dacă nu țipi la Channel 4 imediat imebicilii neaoși sar că nu-ți faci datoria, că dormi în post, că nu ești suficient de patriot pentru ei și încep o campanie în presă de-ți merg fulgii. Așa că faci și de-astea: ambasador fiind, protestezi împotriva unui film documentar într-o țară care face din libera exprimare a artistului ori a jurnalistului un adevărat cult. În fine, te faci de rîs acolo, dar obții aprecierea gloatei de presă din București.
Ar trebui să înțelegem ceva aparent simplu: unei cărți i se răspunde cu o carte, unui articol de ziar i se răspunde cu un articol de ziar, unei declarații de prim-ministru, i se răspunde cu o declarație de prim-ministru, unui gest inamical al guvernului i se răspunde cu o scrisoare de protest a ambasadorului. E drept, în pendularea nervoasă între superiritate (țîfnă) și inferioritate (obedeință) noi nu putem găsi acest gen de normalitate în reacții, pentru că nu ne-am găsit încă echilibrul interior și nu am atins, încă, siguranța de sine. O națiune mare nu e nici una numeroasă, nici una bogată, nici una înfricoșătoare – ci una sigură pe sine. Noi, încă, nu sîntem acolo. Adevărul este că problema noastră nu e în Anglia ci acasă și nu e cu englezii, ci cu noi înșine.
Răspunsul cel mai potrivit pentru ”Romanians are coming” trebuie dat de acei români civili care simt nevoia să răspundă și este un film documentar care prezintă povești ce contrazic sau contrabalansează pe cele din filmul britanic. Un grup de tineri din Brașov este gata să o facă. Proiectul lor este intitulat ”13 shades of Romanian” și, din cîte înțeleg, așteaptă contribuții pentru finanțare. Dacă ”Romanians are coming” v-a enervat, ieșiți din cațavencianism și sprijiniți-i. Vă rog!
Recomandările noastre
