Începînd cu 1851, cînd prietenul său din tinerețe Louis-Napoléon Bonaparte a preluat puterea în urma unei lovituri de stat și a dizolvat Adunarea Națională, devenind Împăratul Napoleon al III-lea, scriitorul Victor Hugo a fost nevoit să plece în exil. Nu s-a dus, însă, prea departe. S-a stabilit în insulele Canalului Mînecii, aflate sub tutelă britanică. Mai întîi pe Jersey și apoi pe Guernsey. În acest exil, a descoperit spiritismul. Niciodată consolat după pierderea brutală a fiicei sale mult iubite Léopoldine (care a murit în 1843, la 19 ani), Hugo a dorit să intre în contact eu ea.
Spiritismul a fost metoda. Situația sa seamănă frapant cu cea a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu. Autorul lui ”Etymologicum Magnum Romaniae” a practicat spiritismul, începînd cu 1888, pentru a intra în contact cu fiica sa, Iulia, moartă și ea la 18 ani , spre durerea sa eternă. Nu știu dacă Hașdeu era la curent cu experiențele de acest gen al lui Hugo. Hașdeu a cultivat cu fervoare, pînă la sminteală, spiritismul, a construit și un așa-zis castel anume pentru a sta în contact cu spiritul Iuliei. Hugo, însă, după ce ”vorbea” Léopoldine, se gîndea că, dacă tot a ajuns ”dincolo”, să mai aibă și alte ”conversații” în afară de cele cu fiica sa, așa că mai ”chema” pe unul sau pe altul pentru ceva ”discuții” interesante. Uneori, chema chiar spiritul Împăratului, fostul său prieten și actual prigonitor, care trăia încă – dar nu aceste ”conversații” ne interesează pe noi acum. Ci acelea, foarte frecvente, pe care le avea cu William Shakespeare, care devenise ”interlocutorul” favorit din lumea umbrelor al lui Hugo. Cei doi se împrieteniseră atît de bine, încît genialul dramaturg elisabetan ajunsese să-i dicteze fragmente de literatură marelui autor francez. Nu conta că-i despărțeau două veacuri și jumătate, în lumea spiritelor asta nu înseamnă nimic! Aflu dintr-o carte foarte interesantă apărută la editura Baroque Books & Arts (”Dicționarul imposibilului” de Didier van Cauwelaert), că la Biblioteca Națională a Franței mai există încă scrierile pe care Hugo susține că i le-a dictat Shakespeare. Între ele, un dialog foarte ciudat între Paradis și Infern, în care primul îi spune celui de-al doilea: ”Ești plin de criminali. Ia-l pe cel mai vinovat, pe cel mai pervers, pe cel mai ticăloșit și fă din el un om drept. Dacă reușești tu, Infern, fără ajutorul cuiva din paradis, să faci un înger dintr-un demon, vei fi iertat.” Glumind pe jumătate, nu înțeleg de ce acest fragment nu apare în ”Operele complete” ale lui Shakespeare. Eu, unul, nu am participat niciodată la o ședință de spiritism. Nu am participat pentru că nu am vrut. Totuși, dacă aș fi știut că vine Shakespeare și mișcă masa, m-aș fi dus.
”Dicționarul imposibilului” este o colecție de povești ciudate, inexplicabile, misterioase dacă vreți, pe care autorul le-a studiat într-o anumită măsură. Mica istorioară despre spiritismul practicat de Hugo este printre ele. Într-un recent interviu acordat ”României Literare”, Didier van Cauwelaert spunea că ”imposibilul nu apare pentru a ne depăși, ci pentru a ne ajuta să creștem”. E ca și cum Dumnezeu ridică tot timpul ștacheta pentru înțelegerea noastră. Dar, important este să nu lăsăm această provocare să ne sucească mințile. De aceea, e mai mult decît binevenită în context o altă remarcă a lui van Cauwelaert din același interviu: ”cel mai bun factor de echilibru este umorul”. Cartea sa este, de fapt, un exercițiu de raportare cu bună dispoziție la ceea ce nu putem înțelege încă din lumea în care trăim. Abia acum îmi dau seama de ce am refuzat mereu invitațiile unora sau altora la ședințele de spiritism: dacă aș fi văzut cu ochii mei că vorbește masa, nu aș fi fost în stare să zîmbesc.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
