Printre multele motive pentru care România are nevoie de un parteneriat tot mai strîns cu America este și acela că democrația românească are multe de învățat de la democrația americană.
Continuarea apropierii dintre cele două țări ne este benefică și pentru că ar favoriza o ”contaminare democratică” de la țara mai mare către țara mai mică. Dar, ce te faci cînd descoperi că, în loc să ai o Românie cît mai americanizată, dai de o Americă tot mai românizată? Firește, nu vreau să spun că americanii privesc atent spre politica românească și îi imită apucăturile. Cei mai mulți dintre americanii care fac politică nu știu absolut nimic despre România (este corect să subliniez, însă, că și acei americani care au avut timp și interes să se apropie de neantul valah îl cunosc și îl înțeleg mai bine chiar decît noi înșine). Și totuși, cea de-a doua dezbatere prezidențială Trump – Clinton mi-a dat impresia românizării Americii politice.
Mai întîi, o observație de ordin general. Ca și în România, și în America întreaga clasă politică este privită cu solidă neîncredere de către poporul care o votează și pentru care, teoretic, lucrează. Accentele tot mai românești ale competiției electorale dintre cei mai impopulari candidați pe care America i-a avut vreodată se văd, pe acest fond, în cele mai mici detalii. Au ajuns și ei, de pildă, la faza amenințărilor deschise cu închisoarea. Trump i-a spus în față lui Clinton, explicit, că dacă va fi ales președinte va numi un procuror special care să o investigheze și o va trimite la închisoare. Fiind o premieră, comentatorii americani au reacționat îngrijorat. La noi, amenințarea adversarilor cu închisoarea este un fel de da bună ziua la intrare. La noi, stadioane întregi dirijate de un candidat scandează ”La pușcărie!” despre adversarul politic, asta fiind parte a unei campanii electorale normale. Nici nu se mai comentează așa ceva. Este ceva atît de firesc, pe piciorul nostru pe plai, pe gura noastră de Rai... Se vor obișnui, sînt sigur, și americanii. Mă aștept ca frenezia pușăcriei să treacă de la oamenii politici la mase largi de oameni. Exact ca în România. Comentatorii vor vorbi cu voluptate, e drept, puțin temperată de ipocrizia echidistanței și de pretinsa răceala analitică despre pușcăria politicienilor, dar poporul se va lăfăi cu toate frustrările lui în visul de a-i vedea pe toți în lanțuri. Nu că asta ar avea vreo legătură cu alegerile – nici vorbă, poporul va vota cuminte exact pe cei pe care îi vrea la pușcărie. Așa e poporul, puțin contradictoriu... Și, după un timp, vor începe și comantatorii sp vorbească precum poporul, căci de-aia sînt comentatori populari.
Cea de-a doua dezbatere Trump-Clinton a arătat limpede de ce cîștigătorul nu va putea spune că a cîștigat, ci doar învinsul va putea spune că a pierdut. Răul cel mai mic ajunge să fie filozofia alegătorului american. Americanii vor vota nu pentru un viitor mai bun, ci pentru a evita dezastrul. Cînd alegerile își pierd dimensiunea idealistă, cînd candidații nu mai pot ridica inimile oamenilor, exercițiul votului devine un fel de gest de salvare a unei țări prăbușită în scepticism și pesimism. Noi, ne putem permite să fim sceptici și pesimiști. Avem avantajul că, dacă greșim, ne facem rău doar nouă înșine – nimeni de dincolo de granițele națiunii noastre nu suferă. Americanii, însă, nu-și pot permite nici scepticismul, nici pesimismul. Dacă ei sînt sceptici și pesimiști, dacă ei ajung să voteze pentru a-și feri țara de răul pe care politicienii ei i-l pot face, atunci o întreagă civilizație a prosperității libere devine vulnerabilă. Rostul lor pe lume este mult mai însemnat decît al nostru, iar responsabilitățile lor sînt incomparabil mai mari. Consecințele votului americanilor din 8 noiembrie vor fi planetare. Iar decăderea politicii interne americane este, de aceea, un motiv de îngrijorare pentru toată lumea.
Pe vremuri, în cursa spre Casa Albă ajungeau să se confrunte politicieni extrem de performanți, precum Eisenhower cu Stevenson, JFK cu Nixon sau, mai aproape de noi, G.W.H. Bush cu Bill Clinton ori Obama cu McCain. Diferența de calibru dintre acești oameni de stat, fiecare cu bunele și relele sale, și actualii candidați este, totuși, frapantă. Nu că în alte campanii electorale americane nu s-ar fi spus prostii - campania din 2000, G.W.Bush vs Al Gore, bate orice record în materie. Dar, de data asta, lipsa de viziune politică și incapacitatea de a genera încredere unui popor educat să aibă încredere este dublată de răutate, agresivitate și intoleranță politică. De-aia zic, măcar în privința asta, americanii au ajuns ca noi, iar asta nu este deloc bine pentru noi, în primul rînd.
Recomandările noastre
