Dreapta revine întărită. Creştindemocraţ ii de centru, care exercitau o influenţă moderatoare, au candidat separat şi nu vor mai fi la guvernare. În schimb, Berlusconi va depinde mai mult de Liga Nordului, o grupare de partide regionale ostile sudului Italiei („parazit“) şi Romei („marea hoaţă“). Liga şi-a dublat reprezentarea în parlament, exploatând instinctele şovine stârnite de imigranţi, inclusiv românii.

Stânga a pierdut încercând să îndrepte situaţia economică prin măsuri nepopulare: impozite şi combaterea evaziunii fiscale. Spre meritul său, Valter Veltroni, liderul noii alianţe dintre comuniştii reformaţi (de unde provine) şi creştin-democraţii de stânga, nu s-a mai aliat cu minipartidele care au subminat guvernul Prodi. Extrema stângă, înfrăţirea dintre marxişti şi ecologişti, nu intră în parlament. După cum nu vor mai figura nici socialiştii.

Să fie începutul reformării sistemului politic care a născut guverne slabe şi cu iz de corupţie? E greu de crezut că va demara sub Berlusconi, un vechi client al anchetelor pentru presupuse malversaţiuni financiare, care cucereşte electoratul pentru a treia oară.

Să fie începutul redresării economice a Italiei, depăşită astăzi de Spania şi care, conform FMI, va avea o creştere economică de numai 0,3%? Din nou e îndoielnic, deşi Berlusconi s-a întrecut în promisiuni: va micşora impozitele, va reduce datoria publică şi, totuşi, va dezvolta infrastructura etc.

E mult chiar şi pentru cel ce se consideră singurul politician cu destulă experienţă spre a conduce Italia în vremuri grele. Ca să nu mai vorbim de imaginea pe care i-au construit-o criticii: aceea a unui bufon, susţinut de un imperiu mediatic şi aflat în conflict de interese.

Italienii sunt fascinaţi periodic de dreapta politică. Apoi se revoltă şi sprijină cu jumătate de gură o stângă slabă. Pendularea se repetă. În acest sens, rezultatul alegerilor este doar o remiză.