Summitul de la Washington este semnificativ nu doar pentru că şi-a atins parţial scopul.

În primul rând s-a încheiat un ciclu. Grupul G7, al celor mai bogate ţări din lume, extins pentru scurtă vreme la G8 prin adoptarea Rusiei, a lăsat locul noii formule G20. Printre nou-veniţi, China, India, Brazilia şi Arabia Saudită. Grupul extins contribuie cu 85% la PIB-ul global.

Liderii lui s-au întrunit în regim de urgenţă pentru a încerca să schiţeze un nou sistem financiar internaţional şi pentru a preîntâmpina o recesiune care riscă să lovească toate ţările.

Până la un punct au reuşit. Au convenit în termeni generali asupra necesităţii unui efort comun de a stimula economia mondială. Au hotărât, din nou, în linii mari, să reformeze modul de funcţionare al pieţelor financiare şi să revigoreze rolul Fondului Monetar Internaţional şi al Băncii Mondiale. Mai mult nu s-a putut la o primă întâlnire.

Summitul de la Washington nu putea produce un acord comparabil cu cel realizat în 1944 la Bretton Woods, ale cărui pregătiri au durat doi ani şi la care s-au pus bazele sistemului monetar postbelic. Protagoniştii erau mai puţin numeroşi, iar America şi aliaţii ei occidentali dominau pieţele financiare.

Fără aceştia nu se va ajunge nici de data aceasta la un aranjament, chiar dacă sunt clar vizaţi de referirea din comunicat la cei care nu au apreciat corect riscurile acumulate pe pieţele financiare. Dar nici fără contribuţia marilor economii "emergente" nu se va putea rezolva nimic. În primul rând pentru că dispun de excedente bugetare substanţiale, spre deosebire de ţările occidentale care au acumulat, în general, datorii. Globalizarea a schimbat echilibrul de forţe la nivel internaţional.

În acelaşi timp, summitul de la Washington marchează o modestă victorie doctrinară pentru ţările UE din zona euro. Acestea din urmă ar dori o reglementare mai strictă a pieţelor financiare internaţionale, eventual chiar intervenţia unei autorităţi transfrontaliere. S-a acceptat deocamdată ideea înfiinţări unor aşa-numite colegii de supraveghere care să schimbe regulat informaţii despre activitatea băncilor cu profil internaţional.

Administraţia Bush, însă, preferă să se dea întâietate organelor de supraveghere naţionale. În faţa insistenţelor europene, a obţinut în contrapartidă un angajament ca orice reglementare mai strictă să corespundă principiilor pieţei libere, singurul model care - în opinia sa - ar duce la creştere economică.

În acest sens s-a decis intensificarea eforturilor de ultimă oră în vederea finalizării rundei de negocieri de la Doha privind liberalizarea comerţului internaţional. Iar concret, s-a convenit ca nici una dintre ţările semnatare să nu ia măsuri protecţioniste în următoarele 12 luni.

În fine, toţi participanţii par să fi fost de acord că ieşirea din criză necesită măsuri fiscale (vorbim de reducerea impozitelor) şi monetare (relaxarea dobânzilor). Nu s-a putut conveni însă o acţiune concertată, fiecare ţară urmând să adopte măsurile cele mai potrivite pentru situaţia ei.

Discuţiile vor continua la nivelul miniştrilor de finanţe şi ai experţilor, urmând ca rezultatele să fie aprobate la viitorul summit, în aprilie, probabil la Londra. Cu acel prilej America va fi reprezentată de noul preşedinte, iar Congresul va fi aprobat poate un pachet de stimulente fiscale. China le-a adoptat deja. Să sperăm că recesiunea nu se va agrava între timp.

Citiţi şi: Criza globală, combătută cu promisiuni de reformă