- Lu - i se adresă Simina - tu ce părere ai - şi îi repetă propunera mea.
- Si l'afacere este bonne, îngăimă el, cu o voce subțirică, de parcă ar fi izvorât din creştetul capului.
- Harnic soț, spun eu apropiindu-mă de el.
- Hărnicia n-ar fi nimic nimic, pe lângă bunătate şi cuminţenie. De trei ani când suntem cununaţi nu mi-a ieşit odată din voie. Şi doar nu sunt o fire domoală. Înaintea lui cu doi bărbaţi am fost la tribunal.
- Dar părinții, rudele, ce-au zis când au văzut că vrei să-ţi întemeiezi un cămin cu un om atât de străin legii şi naţiei dumitale?
- A fost la început zarvă mare. Hohotiau cumetrele de peste șapte mahalale, ziceau că-i din ceia care mănâncă şobolani şi câini.
Lu surâse, clătinând capul în semn de protestare.
Simina reluă:
- Am pus piciorul în prag prag şi am închis uşa oricui nu-mi convenia. Vecinii au făcut petiţii, să mă ducă la casa de nebuni. În sfârşit lucrurile s-au isprăvit cu bine. Dar mie mi-a rămas multă ură în inimă, pentru oameni care n-aveau nimic de împărţit cu mine.
După jelania femeii urmară câteva clipe de tăcere.
Lu nu-şi nu-și lăsase o clipă acul din mână.
- Vezi - i-am vorbit eu - te aşteptai ca într-o ţară atât de îndepărtată să găseşti o tovarăşe atât de iubitoare?
- C’est le destin, madame!
Și omul din rasa galbenă începu să-şi rememoreze, fără să se lase rugat, zbuciumata existenţă, până în clipa statornicirii cu Simina.
Ne puteți urmări și pe Google News
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric
Recomandările noastre
