China a profitat de criza COVID-19 pentru a-și încorda mușchii peste tot în lume, dar mai ales în zona Asia-Pacific, sfidând supremația Americii.
„Când ai casa plină cu bolnavi, de obicei nu ieși pe stradă să cauți scandal.” Așa începe analiza publicată în Asia Times de Grant Newsham, ofițer în retragere al marinei americane și fost diplomat, în prezent cercetător la Japan Forum for Strategic Studies.
Xi Jinping, observă Newsham, încearcă să folosească pandemia pentru a face mișcări îndrăznețe în domeniul militar și strategic.
Încordarea de mușchi a regimului comunist, în ultima perioadă, este impresionantă. China continuă să scufunde vasele de pescuit vietnameze. O navă a armatei chineze și-a fixat radarul de tragere pe un vas al marinei militare filipineze. Iar China organizează manevre și exerciții militare simulând invadarea Taiwanului.
Recent, premierul chinez Li Keqiang a omis obișnuitul cuvânt „pașnică” atunci când a vorbit despre reunificarea Taiwanului.
O flotilă a gărzii de coastă chineze a hărțuit un vas de supraveghere malaysian în extremitatea sudică a Mării Chinei Meridionale.
De asemenea, vase de pescuit chineze au pătruns în zonele de psecuit indoneziene, în apropiere de insulele Nantua.
În același timp, deși părțile afirmă că relațiile sino-nipone sunt pe un trend ascendent, incursiunile navelor chineze în apele administrate de japonezi din Marea Chinei de Sud au atins un nivel record. Vasele gărzii de coastă chineze au alungat recent un vas de pescuit nipon lângă insulele Senkaku, în apele teritoriale ale Japoniei.
De asemenea, un vas de pescuit chinez a intrat în coliziune cu un distrugător al marinei japoneze, în apele internaționale, în largul Shanghai. Primele rapoarte ale pagubelor arată că vasul chinez este cel care a lovit nava niponă.
Mai spre vest, forțele militare chineze încalcă în mod regulat trei puncte de frontieră ale Indiei, în acțiuni care depășesc în agresivitate obișnuitele hărțuiri de la graniță.
În același timp, observă analiza din Asia Times, în ciuda epidemiei, China continuă să fabrice vase și aparate de zbor militare, iar pregătirile armatei sunt la apogeu.
Cheltuielile militare vor crește cu 6,6% în acest an, în ciuda unei previzibile contractări economice a Chinei. Și aceasta, deși regimul de la Beijing trâmbițează pe toate drumurile și la toate ocaziile că nu are dușmani.
Poate că armata chineză nu este gata să apese pe trăgaci, încă, dar comportamentul său s-a schimbat radical, observă analiza lui Newsham. Trebuie să ne așteptăm așadar să vedem mai multe vase și avioane chineze (și chiar forțe terestre) făcând mai multe lucruri în mai multe locuri, mai des și probabil mai agresiv.
Între timp, încordarea mușchilor Chinei a făcut ca diplomația sa să devină peste tot în lume un amestec în părți egale de insulte și amenințări.
Acest fel de diplomație, zisă a „lupului războinic”, nu îi va aduce prieteni. Și China știe asta. Dar poate că tocmai acesta este obiectivul.
Chinezii joacă din ce în ce mai brutal și practic provoacă pe oricine să facă ceva, dacă are curaj.
Este ușor să califici acest comportament drept simplă retorică. Însă el poate fi eficient pentru ca percepția despre Republica Populară China să devină una odioasă și brutală, astfel încât nici o altă persoană să nu mai aibă curajul să se plimbe prin parc.
Într-adevăr, Beijingul s-ar putea afla într-o poziție mai forte și mai propice ca niciodată pentru a-și intidimia vecinii și a controla teritorii mai mari, arată analiza citată.
Însă aceste tactici de intimidare ar putea avea exact efectul contrar: coalizarea tuturor forțelor din Asia-Pacific pentru a bloca expansionismul chinez.
Așadar, există cineva în regiune care poate sau este dispus să răspundă agresivității Beijingului?
Japonia? Nu există nici un semn că ar dori să facă mai mult decât face în prezent. Creșterea cheltuielilor militare? Improbabil. Dezvoltarea capacităților de apărare în comun cu aliații? Improbabil. Un cartier general comun americano-japonez pentru ca forțele armate ale celor două țări să opereze împreună. Nu. A achiziționa sau a vorbi despre dezvoltarea de arme este ultimul lucru la care se gândește Tokyo.
Coreea de Sud? Președintele Moon Jae In robabil că nu s-ar da în lături de la o alianță mai strânsă cu China, dacă ar avea libertate de manevră. Dar nu este pregătit să le facă vânt americanilor, cu atât mai mult cu cât o mare parte a populației sud-coreene ar protesta. Cu toate acestea, relațiile dintre Washington și Seul nu mai sunt ce erau odată.
Asociația statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN) dă vreun semn că ar dori să reziste expansiunii chineze, individual sau ca alianță? Nu tocmai. În timp ce Vietnamul a fost dintotdeauna dispus să-și reprime sentimentele față de eternul său rival, Singapore bagă întotdeauna capul în pământ.
Thailanda s-a întorscu faîa spre China, în bună măsură din cauza greșelilor administrației Obama.
Malaysia este perfect mulțumită de situația actuală.
Indonezia ar putea să mârâie, în condițiile în care China se apropie tot mai mult de apele pe care le revendică. Jakarta s-ar bucura la banii chinezi, dar relațiile dintre cele două state și cele două popoare nu sunt prea amicale.
Cambodgia și Laos se află în buzunarul Chinei.
Filipine? Președintele Duterte înclină către Beijing, dar această mișcare nu este agreată de toți filipinezii. Oricum, Filipinele nu mai sunt aliatul solid al americanilor de altădată, după cum dovedește abrogarea recentă a unui tratat privind colaborarea militară, care permitea accesul neîngrădit al trupelor americane în țară.
Taiwan? Existența sa însăși este un afront pentru Beijing, cu atât mai mult cu cât demonstrează că există posibilitatea unui trai mai bun pentru chinezi. Inclusiv în timp de pandemie, pe care a gestionat-o mai bine decât China continentală. Însă Taiwanul nu poate face mai mult decât să se apere pe sine.
Australia? Canberra este obligată acum să facă o alegere dificilă, de când Beijingul a amenințat-o cu severe sancțiuni economice dacă nu încetează cu aczațiile la adresa sa. Iar ziarul chinez de partid în limba engleză, Global Times, descria recent Australia drept o gumă de mestecat lipită de tocul Chinei.
Altădată, un asemenea limbaj ar fi însemnat o provocare de neiertat și numeroși australieni ar fi tentați și acum să riposteze, inclusiv din clasa politică.
Însă oamenii de afaceri australieni pun tălpi serioase oricărei înveninări a relațiilor cu China.
În plus, Australia singură nu are forța necesară pentru a rezista expansiunii chineze în regiune.
Noua Zeelandă? Este supusă aceleiași presiuni ca Australia și este chiar mai susceptibilă să se plieze, dată fiind micimea ei.
India? Aici există câteva motive de optimism, deoarece India are de cîteva decenii o imagine mai clară a amenințării pe care o reprezintă China. Dar influența sa este limitată doar la zona Oceanului Indian.
În timp ce China agresează și intimidează în regiune, gesturile de rezistență sunt minime și ocazionale, și nici o țară nu se poate măsura cu ea.
Dar Statele Unite? Americanii încearcă să își mențină influența în zona India-Pacific și sunt cheia, singuri sau în alianță cu alte puteri, rezistenței în fața Chinei.
Cu toate acestea, există o percepție tot mai generalizată că, în ciuda forței pe care continuă să o aibă, Statele Unite nu reușesc să țină pasul cu progresele militare ale Chinei, arată analiza lui Newsham.
Faptul că portavionul USS Theodore Roosevelt a căzut victimă epidemiei de COVID-19, în timp ce portavionul chinez Liaoning naviga pe sub nasul japonezilor și taiwanezilor, nu a contribuit la îmbunătățirea imaginii americanilor.
America a suferit și o puternică lovitură financiară ca urmare a epidemiei, și este puțin probabil că va avea suficiente fonduri pentru a-și întări apărarea.
În plus, o administrație confruntată cu haosul combaterii epidemiei, la care se adaugă boicotul fățiș al guvernatorilor Democrați, nu se poate concentra cu toate forțele asupra afacerilor externe, chiar dacă ar dori.
Lucrurile sunt cu atât mai complicate cu cât în Statele Unite este și an electoral. Dacă Trump pierde, este de așteptat ca viitoarea administrație Biden să scadă presiunea exercitată asupra Chinei.
Cu atât mai mult cu cât numeroși Democrați pretind că Trump supralicitează amenințarea chineză pentru a distrage atenția de la criza COVID-19. Max Baucus, fostul ambasador al lui Obama în China, atacă violent politicile lui Trump față de Beijing chiar în presa chineză.
Personalități ale diplomației americane, apropiate de Democrați, au semnat mesaje și articole afirmând că Beijingul nu reprezintă o amenințare și că SUA ar trebui să meargă spre o dezvoltare a cooperării cu China, pentru a eradica pandemia. Este greu de crezut că aceste voci se vor înăspri ulterior.
Nemaivorbind de Democrații de stânga, care susțin reducerea cheltuielilor militare și a arsenalului nuclear al Statelor Unite.
Fără o presiune serioasă a Statelor Unite asupra Chinei, există puține șanse ca celelalte țări din zona Asia-Pacific să ridice glasul și să schițeze gesturi de minimă rezistență.
Alegerile prezidențiale din Statele Unite vor determina viitorul Asiei, în ceea ce privește prezența și influența americană. O înfrângere a lui Trump, poate arunca Asia în mâinile Chinei pentru multe secole.
Există însă și o parte bună a lucrurilor, observă analiza din Asia Times. Nimeni din regiune nu mai poate susține sofisme despre China, afirmând că nu reprezintă o amenințare pentru regiune.
Acum, ascensiunea Chinei sperie multe țări. Multe se uită în jur pentru a căuta soluții.
Aceasta reprezintă o mare oportunitate pentru Statele Unite, dacă încearcă să coaguleze națiunile din regiune, nu doar militar, ci și economic.
Totul depinde însă de rezultatul alegerilor prezidențiale din 3 noiembrie.