Brutalitatea regimului de la Beijing, în plan intern și internațional, crește de la o zi la alta. Liderul Xi Jinping vrea să domine lumea. Occidentul se face că doarme.
Un excepțional interviu cu macroeconomistul Nicolas Goetzmann în Le Figaro.
- În raportul său anual, Human Rights Watch denunță un atentat excepțional comis de regimul chinez la adresa drepturilor omului. Represiunea și supravegherea s-au înrăutățit sub regimul Xi Jinping?
- Este necesar să se întoarcem puțin în timp, în 1989. Pe 4 iunie, în acel an, după instituirea legii marțiale, puterea comunistă ia decizia reprimării Pieței Tienanmen.
Dimpotrivă, în același an, URSS nu va recurge la forță împotriva mișcărilor care vor duce la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea Uniunii Sovietice.
Însă, această opțiune din 1989 nu va avea pentru Beijing consecințe reale în cursul anilor 1990, care se încheie cu negocierile pentru intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului (OMC), produsă în decembrie 2001.
De aici se poate vedea toleranța occidentală față de violența regimului, care s-a construit, parțial, pe speranța de a vedea China „democratizată” prin intermediul liberalizării sale economice.
O speranță care s-a dovedit zadarnică, dat care a fost înghițită de Occident pe baza perspectivelor economice ale globalizării din anii 2000.
Dincolo de turnura represivă, care este reală, sosirea lui Xi Jinping la putere, la sfârșitul lui 2012, marchează așadar și o anumită continuitate, însă în cursul unei perioade de afirmare a Beijingului la scară mondială.
După o „epurare a opozanților”, deghizată în luptă împotriva corupției, XI Jinping s-a impus prin asumarea unei linii naționaliste, purtând numele de „visul chinez”.
Rapid, proiectele „Drumul mătăsii” (2013) și „China 2025” (2015) au arătat cu claritate lumii ambițiile internaționale ale lui Xi Jinping. O proiecție externă însoțită de un nou val de represiune internă.
Represiune religioasă, în cazul uigurilor din Xinjiang, față de care Xi Jinping a cerută o atitudine „fără milă” încă din 2014, potrivit documentelor dezvăluite de New York Times. Lagărele de concentrare s-au dezvoltat cu rapiditate începând cu 2016, fără nici un fel de protest din partea lumii occidentale.
Represiune politică, prin încarcerarea opozanților, a avocaților, a observatorilor, sau prin crearea sistemului de credit social.
Este de asemenea important de notat creșterea agresivității Beijingului în Mărea Chinei de Sud și revendicările sale privind „linia celor 9 puncte”, care acoperă practic ansamblul zonei, sfidând interesele Vietnamului, Malaysiei, Filipinelor sau Indoneziei (la începutul lui 2020 au avut loc incidente între Beijing și Jakarta pe tema Insulelor Natuna).
„Visul chinez” prinde formă, după cum se vede și la Hong Kong.
Există așadar o dinamică proprie a lui Xi Jinping, dar aceasta corespunde și unui moment particular în istoria țării, un moment în care reîntoarcerea unei Chine dominante este privită ca fiind la îndemână.
Xi Jinping este întruchiparea acestui moment.
- Human Rights Watch denunță și utilizarea de către China a influenței sale economice în lume pentru a închide gurile criticilor. Democrațiile sunt anesteziate?
- Fie că este vorba de Africa, de Europa sau aiurea, expansiunea economică a Chinei nu se face fără un plan politic. Acest lucru nu este nici o surpriză. Nouă este transparența afișată de China. Amenințările sunt făcute mult mai direct decât în trecut.
Acest lucru se poate vedea în declarațiile privind Huawei în Germania în dosarul 5G, amenințând Berlinul asupra riscurilor din domeniul exporturilor de automobile.
A fost văzut și în cazul Insulelor Feroe, pe același subiect, într-un șantaj perfect asumat de China.
Această strategie a luat o nouă amploare în proiectul „Drumul mătăsii”, care face ca țările participante să devină din ce în ce mai dependente de China, cum este cazul Pakistanului, printr-un simplu mecanism capcană privind datoria (un caz similar este Sri Lanka).
Această influență economică este exercitată și în Europa, unele țări alegând să se bazeze pe investiții și finanțări chineze, ceea ce permite Beijingului să obțină pârghii politice în procesul de decizie european.
Democrațiile europene dorm în privința Chinei, ele sunt în mod evident prea pasive.
Nu se poate întoarce timpul înapoi, dar este măcar nevoie de afirmarea unor poziții clare. Statele Unite nu ezită să atace China pe tema uigurilor din Xinjiang, cum o face de pildă secretarul de stat Mike Pompeo.
Europenii par să fie prinși în clește, între dorința de a nu fi în aceeași tabără cu Donald Trump și începutul unei conștientizări a gravității situației din China.
- Donald Trump pare dispus să pună capăt războiului comercial în care s-a angajat cu Beijingul?
- Pentru moment, nu este vorba decât de „faza 1” a unui acord, care are doar o dimensiune pe termen scurt. Opoziția dintre China și Statele Unite va dura, iar violența degradării relațiilor dintre ele este reală.
Importurile americane din China au căzut cu 15% între trimestrul III 2018 și trimestrul III 2019, ajungând la nivelul pe care îl aveau în 2014.
Această „fază 1” este semnul unei acalmii, nu al unei răsturnări de trend.
Populația americană are astăzi o percepție majoritar defavorabilă Chinei, deci președintele are susținere pe acest subiect.
În plus, Statele Unite nu vizează doar chestiunea comercială, este vorba și de chestiuni militare, geopolitice etc.
Statele Unite doresc de exemplu să renegocieze cu Rusia tratatul New Start, de reducere a armelor nucleare, care expiră la sfârșitul lui 2021. Washingtonul dorește ca Beijingul să participe și el la aceste negocieri.
De asemenea, se observă o îngrijorare crescândă în SUA privind transferurile de tehnologie, legale sau nu, în beneficiul Chinei, de care profită și Armata Populară. Această realitate va determina Statele Unite să fie mai vigilente în privința legăturilor existente între companiile tehnologice americane și China.
Nu este așadar vorba de un sfârșit al războiului comercial, ci de o etapă într-un proces care se anunță de lungă durată.