Prin anii ‘ 70, când eram în ultimele clase de liceu și visam să intru la facultate, Petru Popescu era scriitorul la modă.
Atunci mulți oameni citeau cărți, pentru că altceva nu prea era la îndemână(video nu apăruse). Prin librării se dădeau , pe sub mână, de către bunicile de astăzi ai PR-lor corporatiști tot felul de volume. Acestea nu lipseau în „punctele fierbinți” ale vieții noastre de atunci. În perioada respectivă – care poate duce până la anul relativei anulări a ei –prin alimentare, măcelării, magazine cu cafea și cu pantofi sau haine, cărțile nu lipseau. Stăteau pe un raft, alături de ale atenții ale cumpărătorilor, fiecare cum putea. Dacă nu avea privilegiul să facă parte din inspecții comerciale și alte organe care se descurcau fără.
Nu mai știu cum și de ce Petru Popescu era peste toate astea. Toată lumea îl citea ,sau îl citise. Nu știam nimic despre el. Și la un moment dat a plecat, a fost interzis, cu spume, cer scuze pentru exprimare. A dispărut.
La un moment dat el a mai publicat , în România, romanul Supleantul. L-am cumpărat și l-am citit. În sinea mea și fără să spun la nimeni, pentru că nu am pregătirea literară adecvată, mi s-a părut ceva de excepție, o carte esențială pentru noi romănii, dacă nu cumva și pentru alții. Am observat că , până în prezent, totul se leagă de Zoia Ceaușescu. Dacă a avut sau nu o legătură cu ea, ca să nu scriu mai vulgar. Petru Popescu a declarat că nu și atunci aceste comentarii ar fi trebuit să se oprească. Dar ele nu au depășit acest moment. Probabil că se va întâmpla, cu părere de rău, în traduceri.
Ca să se înțeleagă mai bine, pentru aceste vremuri, când Petru Popescu era Messi eu nu mă descurcam cu genuchii juliți, doar între blocuri, să dau un gol.
Poate am simțit și un avantaj, înainte să îl abordez. M-am născut și stau , dintotdeauna, în Bucureștiul lui. Foarte aproape de locul, unde s-a născut el, am fost adus și eu de la Maternitate. Și tot acolo am stat și eu zeci de ani. Am făcut și filologia, am fost și ghid ONT, ca și el și mi-am visat tot timpul să scriu și să fiu celebru.
Când l-am abordat pe Petru Popescu am fost atent că este cu 10 ore în urmă, căci trăiește la Los Angeles. Nu aveam nici o șansă dacă nu îmi punea o pilă dl. Alex Stefănescu. A mers și nu a mers. PP nu îmi răspundea. Am răscolit internetul și am remarcat un comentariu, al unei Doamne care spunea că ar fi fost vecină cu el și cu mama lui. Am fost acolo, am făcut niște poze, cu telefonul. A reacționat.
Am vorbit despre un interviu și am început să îl facem cu pași mici. M-am gândit eu că ar fi mai bine să îl recitesc. Supleantul era ceva recent pentru mine și am recitit repede această carte. Am mai avut acasă Dulce ca mierea e glonțul patriei. Aici m-am pierdut. Cât pot citesc din această carte. Și am avut privilegiul că, înainte să adorm, citeam și dimineața primeam câte un mail de la Petru Popescu, despre ce “vorbeam ”noi. Apoi am mai fost la casa lui și i-am scris: „Am fost astăzi(duminică, Florii), în jurul orelor 11,30 pe la casa dumneavoastră. Am parcat mașina în fața ei și am stat. Intersecția părea pustie, fără trecători, ca străzile din Cernobîl sau de la Soci, cum am auzit, mai recent. Am făcut niște poze cu clădirile din jur. M-am gândit că v-ar putea trezi unele amintiri. Mai stăteam în mașină, cu gândul să plec și doi oameni au ieșit din bloc. I-am abordat cu timiditate și nici nu am apucat să le spun ce vreau (nici nu știam exact) când ea mi-a zis că mă știe de la televizor. Și că am o poziție echilibrată la toate mesele alea rotunde, de care s-a plictisit toată lumea. Atunci i-am spus de ce sunt acolo și ea mi-a spus că chiar ei locuiesc în apartamentul nr. 7. L-am vizitat și în acest timp mi-a povestit venirea dumneavoastră de acum 20 de ani.MI-a relatat că ați avut aceeași abordare timidă ca și mine, cam în același loc. Dar ea va știa. Mi-a mai spus că ați fost surprins când a deschis ușa apartamentului nr.7 soțul ei, un mare jucător de baschet, pe care îl știați și el vă cunoștea. Am vorbit mult. Voi reveni. Vă trimit poze, una câte una, de pe telefon, așa cum le-am făcut, cu câteva cuvinte alături. Voi reveni. Sper să citiți interviul și să fiți de acord cu el. Mulțumesc”.
Toată această vecinătate cu Petru Popescu mi-a dat mie o stare de fericire. M-am gândit că transcrierea ei poate fi importantă pentru oamenii care știu despre el și , mai ales, pentru cei care vor afla acum.
Altfel, pănă când Petru Popescu va fi o stradă, o bibliotecă sau un cartier, pentru că și Centrul s-ar putea numi într-un fel, până când locuri din cărțile lui vor fi identificate și vor concura cu unele mall-uri, până când unchii și mătușile vor fi subiecte de Doctorat, sau românii vor afla cine este Corina. Până foarte curând, după părerea mea, după cum și-ar fi dorit și Pavel, așa micuț, cum era el atunci și nemuritor, cum o fi astăzi.
Recomandările noastre
