Ca director, în anii , 70, al Editurii Cartea Românească, Marin Preda a devenit un reper intelectual și moral contestat de adversarii „barbiști” (care nu s-au împăcat nici cu prieteniile „evreiești” ale scriitorului), de cerchiștii sibieni, de unii critici antiruraliști și de scriitori nepublicați din varii motive. Refuzul redogmatizării și Tezelor din iulie 1971 (vezi și serialul publicistic Imposibila întoarcere, găzduit de Adrian Păunescu), dar și convorbirile cu Florin Mugur sau culegerea eseistică Creație și morală îl exprimă.

Scrisă în secret și publicată ca o bombă contestatar-politică în anul morții, trilogia „central-europeană” și „citadină” Cel mai iubit dintre pămînteni, reinventare inspirată de experiența carcerală a lui Ion Caraion și I. D. Sîrbu, s-a vândut într-un milion de exemplare, inclusiv pe piața neagră, cu cozi de mii de persoane – evocă Paul Cernat, distins critic literar și scriitor.

Un filosof de dreapta și un prozator de stânga

Marin Preda a prilejuit și o vizită de pomină la Facultatea de Litere din București, cu o dezbatere unde scriitorul a fost acuzat că vrea să scrie un roman cu un filosof fără a avea pregătire filosofică. Cele scrise în apărarea sa de Constantin Noica – într-un splendid eseu literar despre moarte – pot fi privite ca o punere la punct.

Preda a fost, ca și Noica (alt „teleormănean”, dar filosof de dreapta, nu prozator de stânga), un model al „rezistenței prin cultură” și al supraviețuirii „sub vremi” cu concesii dar fără „pierderea sufletului” – publicul dominant s-a simțit reprezentat de el – apreciază în continuare Cernat.

„Debutat în cercurile de stânga ale publicațiilor Albatros, Timpul ș.a., sub patronajul lui Geo Dumitrescu și Miron Radu Paraschivescu, tânărul autodidact (altfel, cititor de o acuitate rară), a reformat – pe calapodul com portamentismului ame rican și al existențialismului – proza noastră rurală; culmea ironiei, s-a „produs” și în cenaclul citadinistului Lovinescu, care n-a percutat…”, mai amintește Paul Cernat.

 Ilie Moromete și eroul rus Ilia Muromeț

Ultramodernul volum de proze „abisale” Întâlnirea din Pămînturi (1948), apărut pe muchia realismului socialist, demolează prejudecata, încuiat-liberală, a inferiorității prozei cu tematică țărănească.

După concesii tactice abile, comise cu „viclenie țărănească” în anii stalinismului (Ana Roșculeț, Desfășurarea, Îndrăzneala), autorul deja consacrat lasă în offside dogmatismul oedipian în Moromeții (1955, cu ilustrații de S. Perahim) – singurul roman-mit al literaturii române postbelice.

Cei care au văzut în el o regresie în zona romanului clasic de familie greșesc: dincolo de aparența realist-clasică, e prima monografie epică autenticistă a lumii țărănești din câmpia Dunării (cu ecouri dinspre D. Gusti), iar ironiile anticomuniste cu Ilie Moromete egal eroul de basm rus Ilia Muromeț sunt în oglindă cu acuzele de naturalism ale staliniștilor – subliniază Cernat.

„Cartea Fiului”, mai diluată

Dincolo de modernizarea „existenția listă” a marii proze realist-clasice rurale, marea reușită a lui Preda stă însă în asimilarea perspectivei lui Caragiale (și a criticismului său lingvistic) în contul lumii Moromeților.

Pe această linie a avut, de altfel, continuatori importanți, de la șaizecistul Nicolae Velea la optezecistul Mircea Nedelciu și la douămiistul Sorin Stoica.

Nu neapărat inferior, deși mai diluat, e Moromeții II (1967) – „carte a Fiului” revoluționar după o „carte a tatălui” conservator, un roman politic de vârf al „obsedantului deceniu” (termen impus tot de Preda), cu un examen intens-dostoievskian al Răului social abisal (temă obsedantă a autorului), un final oniric detonant, o dezbatere memorabilă despre destinul țărănimii și câteva scene erotice îndrăznețe. Asemenea lui Rebreanu, va încerca să se „citadinizeze” tematic, marcat fiind de blocarea în complexul Moromeților – punctează Paul Cernat.

 

I s-a reproșat (și) recuperarea ilegalistului Ceaușescu

Probabil cel mai rescris roman postbelic, „intelelectualizatul” Risipitorii (carte de tranziție spre deschiderea poststalinistă), a rămas într-un con de umbră, ca și capodopera Intrusul (1968), roman „camusian” al unui muncitor desfigurat și declasat.

Preda a ratat ca dramaturg (piesa antinazistă Martin Bormann) și în nuvela „malrauxiană” Friguri (în decor vietnamez), parțial în Marele singuratic.

În schimb, Viața ca o pradă (1977) e un excelent roman autoficțional de formare, fără nici un rid. Și, deși acuzat de umanizarea mareșalului Antonescu în contul național-comunismului și de recuperarea tânărului ilegalist Ceaușescu (evocat exact ca în reportajul de epocă al lui Eugen Jebeleanu), Delirul (1975), generator al unui scandal diplomatic ruso-german, e probabil cel mai puternic roman autohton despre al Doilea Război Mondial – estimează Paul Cernat.

Greu traductibil

Apoi, mai departe: „Nimeni n-a pus, la noi, în pagină, cu atâta forță și prospețime narativă ca Preda drama disoluției clasei țărănești (față cu o modernizare utopicagresivă), traumele războiului, dislocărie produse de industrializare; prin această „reprezentativitate socială și națională”, proprie marii proze realiste dintotdeauna, Preda a fost un autor politic, unul dintre aceia de care ducem lipsă în postcomunism”.

Ca mai toți scriitorii care au scris „mai mult decât literatură” (Balzac, Dostoievski, Steinbeck), a surclasat canonic autori considerați mai „evoluați” din punct de vedere formal. Greu traductibil (precum admiratul Caragiale, dar și Călinescu și Sadoveanu pe care nu i-a prizat), e un reper obligatoriu pentru oricine vrea să cunoască din interior literatura și societatea românească a anilor 1930-1980 – a comentat Paul Cernat.

 

S-a încurcat și cu fosta iubită a lui Cioran și Eliade

Viața intimă i-a fost agitată – șarjează Paul Cernat când vine vorba despre bărbatul Marin Preda. Prima soție (și marea pasiune), Aurora Cornu, a lăsat despre el mărturii care te fac să regreți că n-a scris, ea însăși, literatură; a fost iubit și de „cuceritoarele” Sorana Țopa (fosta iubită a lui Cioran și Eliade) și Nina Cassian.

Căsnicia finală cu Elena Mitev, de pe urma căreia a rămas, precum Camil, cu doi băieți, a fost însă un eșec – aprofundează Cernat. Jurnalul intim îl arată ca pe un nevrotic angoasat de moarte (s-a refugiat în alcool ca Eugen Ionescu, nu ca Nichita Stănescu & Co). Omul („monșerul”, după ticul său verbal celebru) era dificil, un hipersensibil de o umanitate piezișă, tenace.

Paul Cernat a încheiat în note optimiste: „Marin Preda n-a respins modernizarea satului în numele unui «tradiționalism» desuet, ci a încercat o acomodare rezonabilă cu aceasta, pledând cu raționalitate și înțelegere avizată cauza satului în disoluție. N-a fost un «erou», dar a forțat mereu limitele libertății de expresie permise.

Prin «moromețianism» a acreditat un limbaj, o mentalitate și o identitate – semnul rarilor scriitori care definesc o cultură națională modernă. Alături de «nordicul» Rebreanu, «sudicul» fiu al lui Tudor Călărașu (modelul lui Ilie Moromete) rămâne romancierul nostru prin excelență. Azi, brandul moromețian produce scandaluri la examenele de Bac și ecranizări controversate, dar de succes…”.

Te-ar putea interesa și: