Din Vinerea Mare, în care Hristos este ucis pe Cruce și îngropat, până în Duminica Învierii, cele trei zile reprezintă cea mai intensă perioadă din istoria umanității. Dar ce s-a petrecut, de fapt, după moartea lui Iisus?

În icoana Catolică a Învierii, Mântuitorul este reprezentat în văzduh, învăluit într-un mănunchi de lumină care vine din Cer și într-un abur ușor care iese din mormântul deschis. Iisus poartă în mână un steag alb cu o cruce roșie. Soldații care păzesc mormântul, treziți din somn, buimaci încă, sunt îngroziți de ceea ce văd, în vreme ce îngerii dau slavă lui Dumnezeu. Întreaga scenă are ceva eteral: nimic material, nimic carnal, totul este imponderabil.

Cât contrast cu icoana Ortodoxă: aici Iisus este reprezentat trăgându-i (aproape se vede efortul fizic) afară din morminte pe Adam și Eva. În jur, ieșind din pământ, se văd toți oamenii care au murit după Adam și care sunt înviați de Mântuitor. Între ei se disting regii David și Solomon, Moise purtând tablele de legi, urmat de toți proorocii, inclusiv Ioan Botezătorul.

Spre deosebire de reprezentarea catolică, unde lumina vine de Sus, din Cer, în reprezentarea ortodoxă, lumina iese din Iisus Însuși, și se răspândește în jur ca un halou, numit „mandorlă” („migdală”, în italiană, din pricina formei sale caracteristice).

Această lumină orbitoare, care este Mântuitorul, se pogoară în Iad și îl aruncă pur și simplu în aer. Să ne amintim ce s-a întâmplat în momentul morții lui Iisus pe Cruce:

„Și iată, catapeteasma templului s-a sfâșiat în două, de sus până jos, și pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat. Și ieșind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora.”

După cum întâlnirea dintre Materie și Antimaterie este devastatoare, acest adevărat cataclism terestru este produs de Pogorârea la Iad a lui Iisus și de ciocnirea dintre Lumină și Întuneric, dintre Viață și Moarte.

Omul, prin păcatul originar, alegând de bună voie să se îndepărteze de Dumnezeu, s-a degradat, a devenit muritor, s-a „îmbolnăvit” de Moarte. O „boală” care s-a transmis tuturor urmașilor lui Adam și ai Evei.

Prin întrupare și venirea Sa în lume, Dumnezeu își asumă condiția Omului, pentru a curma acest blestem. Spre deosebire de icoana catolică, în reprezentarea ortodoxă, Iisus nu iese singur din mormânt, ci trage după El toată Omenirea, care își redobândește astfel condiția divină.

Așadar, ce s-a petrecut acum 2000 de ani, în acele trei zile, nu este un truc banal, o prestidigitație a lui Dumnezeu, ca să-și epateze spectatorii, sau un simplu episod din „aventura” pe Pământ a lui Iisus. Este cu mult mai mult de atât. Este vorba de întoarcerea cursului istoriei. Este un eveniment colosal care ne privește direct pe fiecare dintre noi. Este sărbătoarea Noastră.

Dumnezeu a murit pentru a învia împreună cu Omul. Cu mine, cu tine, cu el... Poate că nu este nepotrivit, atunci când răspundem la urarea tradițională „Hristos a înviat!”, să nu uităm ȘI că: „Adevărat AM înviat”