UE s-a ținut în mod absurd bățoasă în negocierile cu Marea Britanie, ajungând astfel în pragul unui Brexit dur, nedorit de nimeni.
Un comentariu al lui Guillaume Rousseau, profesor de drept la Universitatea Sherbrooke, pentru Le Figaro.
De luni de zile, negocierile pentru ieșirea Marii Britanii din UE sunt prilejuri pentru numeroși comentatori de a denigra decizia luată de poporul britanic cu ocazia referendumului pentru Brexit. Ascultându-i pe acești comentatori, britanicii ar fi fost înșelați de o campanie emotivă și demagogică dusă de tabăra „Leave”.
În afară de faptul că această campanie a fost marcată de exagerări din ambele tabere, sunt trecute sub tăcere motivele profunde ale alegerii Brexitului și ale intransigenței autorităților europene.
Motivele Brexitului sunt multe, profunde, complexe și variate. La bază, există diferențe importante între Marea Britanie și UE. Prima are un sistem de common law marcat de pragmatism și empirism, în timp ce a doua are un sistem de drept civil mai ideologic și teoretic.
Britanicii au o foarte lungă tradiție democratică, ceea ce nu este cazul multora dintre popoarele UE.
De aceea, deficitul democratic al instituțiilor europene este mai greu de acceptat de către britanici.
Conjunctura istorică ce a dus la construcția europeană a fost afectată și de diferențele între insulă și continent. În timp ce elitele țărilor continentale, care aproape toate au fost fie agresori, fie colaboratori în diverse grade în timpul celui de-al doilea război mondial, au tras ca învățătură din acesta că trebuie depășit modelul Statului – Națiune, alta este situația în Marea Britanie, care a fost un rezistent victorios grație patriotismului întruchipat de Churchill.
În acest context, Marea Britanie nu a figurat printre membrii fondatori ai construcției europene, cu ocazia semnării Tratatului de la Roma din 1957.
Când a aderat în 1973, această construcție era deja elaborată astfel încât să răspundă mai bine necesităților continentului decât vecinului său de peste Mâneca; să ne gândim la politica agrară comună, care, din cauza specificităților economiei și sectorului agricol al Marii Britanii, a fost prea puțin avantajos pentru aceasta din urmă.
În ciuda locurilor și voturilor care le-au fost rezervate în sânul instituțiilor europene, britanicii nu au putut niciodată influența suficient politicile europene ale căror baze fuseseră stabilite înainte de aderarea lor.
O problemă similară a survenit mai târziu cu moneda unică. Din motive legate de economia sa și de opinia sa publică, Marea Britanie nu a aderat la euro, când a fost creat. Iar când a analizat serios aderarea, câțiva ani mai târziu, și-a pus problema de a avea o influență asupra unei politici monetare și economice europene elaborate înaintea aderării sale.
Mai rău, odată decizia de a nu adera luată, a realizat inconvenientele de a fi membru al UE fără a adera la moneda sa. De aceea, această chestiune a figurat printre revendicările prezentate partenerilor europeni cu ocazia negocierilor ce au precedat Brexitul.
Revendicările prezentate de guvernul britanic autorităților europene se refereau mai cu seamă la problema influenței statelor membre ale UE care și-au păstrat monedele naționale, la suveranitatea Statelor și la limitele abuzurilor în ceea ce privește libera circulație a persoanelor.
În aceste chestiuni, UE a arătat intransigență, astfel încât guvernul britanic a trebuit să se mulțumească cu câștiguri simbolice sau minore.
Căci, dacă Londra a obținut dreptul de a exclude Marea Britanie din principiul „uniunii tot mai strânse”, nu a reușit să obțină nici un drept de veto privind deciziile legate de Zona Euro pentru statele membre UE care și-au păstrat monedele naționale, nici permisiunea de a limita în mod real beneficiile de care se bucurau imigranții europeni ajunși pe teritoriul britanic.
Ca rezultat, aceste „câștiguri” obținute erau atât de firave încât nu au putut servi ca argumente eficiente pentru cei din tabăra „Remain” la referendum, ceea ce explicî în bună măsură rezultatul.
În ciuda acestui rezultat, Uniunea Europeană continuă astăzi să dea dovadă de intransigență, așa cum o demonstrează atitudinea sa post-Brexit.
Dacă vreodată Marea Britanie va trebui să opteze pentru un Brexit dur, aceasta va fi din cauza acestei intransigențe ca și a factorilor istorici profunzi, și nu doar din cauza unei campanii emotive la referendum.