De la 1 iulie până la 31 decembrie 2020, Germania asigură președinția prin rotație a Consiliului UE. O perioadă pe care Merkel o va folosi pentru a întări hegemonia germană asupra Europei.
Un interviu cu expertul economic Nicolas Goetzman pentru Le Figaro.
În următoarele șase luni, Germania va asigura președinția Consiliului European, trebuind să se ocupe de dosare de mare importanță, de la planul de relansare european la Brexit, trecând prin negocierile comerciale cu Beijingul. Care este abordarea Angelei Merkel față de aceste mize?
Într-adevăr, Angela Merkel va trebui să-și asume un rol decisiv în identificarea unui consens european în plină criză COVID-19. În mod fortuit, această președinție germană a Consiliului survine într-un moment în care se consolidează ideea că Berlinul este cu adevărat centrul puterii Uniunii Europene.
Nu este un lucru nou, însă gestionarea crizei de către Angela Merkel – comparativ cu alți lideri de țări mari din Uniune – a avut ca efect legitimarea ideii că Germania este hegemonul european.
Ceea ce este cu atât mai problematic cu câtstrategia urmată de Berlin nu îmi pare a corespunde provocărilor cu care ne confruntăm. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a rezumat bine miza acestei președinții a UE în discursul său din 2 iulie: „este vorba de poziția Europei în lume”.
Locul pe care Germania și, prin extindere, Europa, dorește să îl ocupe în lume este cel al unei economii cu vocație exportatoare, care produce excedente față de partenerii comerciali, ceea ce se rezumă la o politică zisă de „competitivitate”.
Totuși, ultimii ani au arătat limitele acestei abordări, atât în ceea ce privește dependența europeană de piețele externe, ceea ce explică de pildă timiditatea noastră în fața Chinei, cât și fracturile socialepe care le provoacă aceste politici.
Pe 18 mai, cancelara germană s-a aliat cu Emmanuel Macron pentru a formula o inițiativă franco-germană de relansare economică a continentului. Ralierea Berlinului, mai degrabă atașat unei politici de austeritate bugetară, la o „îndatorare europeană comună”, nu este surprinzătoare?
Strategia Berlinului este o surpriză, dar căreia îi putem descoperi originile într-o perioadă anterioară crizei COVID-19. În februarie 2019, Peter Altmaier, ministrul Economiei și Energiei, își dezvăluia ambițiile legate de o „strategie industrială germană 2030”, care poate fi considerată ca o foaie de parcurs a ceea ce se petrece astăzi.
Acest proiect viza, de exemplu, să dezvolte sectorul manufacturier în structura PIB-ului, de la 23% la 25%, dar mai ales să determine ca acest sector să ajungă de la 14% la 20% din PIB pe ansamblul zonei.
Așadar, este într-adevăr vorba de o strategie germană pentru Europa.
De partea sa, ministrul de Finanțe, Olaf Scholtz, a știut să se înconjoare cu noi colaboratori, mai ales Jörg Kukies, care insuflă o voință de aprofundare a integrării europene. Dar această viziune nu trebuie idealizată: într-un interviu pentru Financial Times, Kukies arată cu claritate intenția sa de a întări regulile bugetare, arătând cu degetul către prea marea flexibilitate bugetară.
Pe 18 iulie, șefii de stat și de guvern se vor întruni pentru un Consiliu European al cărui scop va fi planul de relansare, „Recovery & Resilience Fund”, din care Angela Merkel a făcut o prioritate.
Va fi important să privim la detalii: partea de subvenții și partea de împrumuturi, algoritmul repartiției pe țări, dar și condițiile care vor permite țărilor să acceadă la fonduri.
Deoarece va trebui evitat ca acest plan de relansare să servească drept instrument de constrângere pentru a „reforma” în sensul continuării strategiei de „competitivitate”.
Germania va trebui să ducă la capăt discuțiile cu Marea Britanie, care urmează să părăsească piața unică pe 31 decembrie. Cunoscută pentru poziția sa conciliantă, va reuși Germania să evite un „no-deal”?
Berlinul are nevoie de debușeuri pentru producția sa, iar Marea Britanie absoarbe o mare parte din excedentele comerciale germane. Este probabil deci să se găsească o poziție de conciliere la nivel european, în ciuda unei anumite opoziții a Franței.
Pare că Michel Barnier care negociază pentru Europa, și-a mai flexibilizat poziția. Chiar dacă David Frost, negociatorul britanic, nu a strâns mâna întinsă, pentru moment, un acord poate fi găsit.
În speță, președinția germană poate fi o punte care să faciliteze semnarea unui acord, cu atât mai mult cu cât pretențiile britanice nu sunt insurmontabile.
Berlinul dorește să restaureze un climat de încredere cu Beijingul, afectat de lipsa de transparență a autorităților chineze în timpul pandemiei de COVID-19 sau de atentatele la adresa drepturilor omului observate cu prilejul manifestațiilor pro-democrație din Hong Kong. Cum se poate realiza acest lucru?
Această chestiune este esențială și simbolizează fragilitatea strategiei germane. Germania s-a angajat de mai bine de 7 ani într-o negociere cu China în problema investițiilor, cu speranța de a vedea Beijingul deschizându-se „echitabil” în fața investițiilor europene.
Ideea este de a oferi o garanție împotriva transferurilor forțate de tehnologie, a blocajelor create de reglementări sau pur și simplu prin furt intelectual.
În același timp, investițiile chineze în Germania au fost foarte mari în ultimii ani, mai ales în sectoarele strategice.
Această dorință de a face pași înainte în acest dosar și speranțele pe care le nutrește Berlinul sunt ceea ce îi determină pe europeni să fie tot mai tăcuți față de acțiunile Beijingului.
Fie că este vorba de uiguri, de Hong Kong, de expansionismul în Marea Chinei de Sud, de India sau de gestionarea COVID, europenii au strălucit prin toleranța lor față de acțiunile lui Xi Jinping.
Iar această slăbiciune nu este de natură a convinge Beijingul să facă concesii. Este uimitor să vezi cum europenii continuă să negocieze un astfel de proiect.
Urmărind cum decurg negocierile comerciale dintre Beijing și Washington, realizezi că regimul comunist nu își va schimba modelul în ceea ce privește investițiile străine. Poate să facă oricâte promisiuni, voința Beijingului va rămâne aceeași.
Or, Bejingul negociază cu europenii pe o agendă similară, iar practicile neloiale vor continua.
Întreprinderile de stat chineze sunt masiv subvenționate, iar constrângerile referitoare la transferurile de tehnologie nu vor înceta.
Continuarea negocierilor cu China și tăcerea în chestiunea drepturilor omului demonstrează că Europa dorește să urmeze și mai departe această strategie de „competitivitate” bazată pe exporturi.
Problema este că e vorba și de un transfer de suveranitate, de vreme ce această strategie se bazează bunăvoința țărilor străine de a ne cumpăra produsele și serviciile.
Depindem de această cerere străină, ceea ce ne privează de negocieri mai „coercitive”. Dacă Europa ar schimba strategia, bazându-se pe o piață internă dinamică, pe salarii în creștere, ceea ce ar permite un nivel de consum și de investiții robust, atunci piața noastră ar deveni un centrul real de atracție.
O atare strategie ar permite restabilirea unui echilibru comercial cu Statele Unite, și astfel de a uni interesele celor două continente, mai ales pentru exercita o presiune pe Beijing.