Daniel Buzdugan este un nume care nu mai are nevoie de prezentări. Este o vedetă în toată regula, ba chiar una care s-a format solid, pe sol de piatră, stâncos. Carte, credință, educație solidă, muncă, talent și iar muncă. Interviul pe care l-am făcut cu el, ultimul urcat pe site-ul EvZ, ceva din spusele timidului actor, vârtej doar în farsele care l-au consacrat, nu mi-a dat deloc pace. Între momentul realizării interviului și cel al publicării, mi-au sunat în minte cuvintele lui Daniel despre tatăl său, fost milițian:

„Tata a fost un om foarte bun. Câțiva ani a fost și sectorist, a fost decorat de Ceaușescu, i-a dat Ordinul Muncii clasa I. Pentru că a prins diverși cetățeni care spărgeau case, fiind sectorist în zona Copoului, o zonă cu case de lux. De Crăciun, de Revelion, când lumea mai pleca de acasă, se mai întâmpla. Și tata a lucrat o perioadă și la Penitenciarul din Iași, Penitenciarul de maximă siguranță, unde erau chiar și criminali, și oameni foarte răi. Cei mai răi oameni erau duși acolo. Și după serviciu, după ce tata venea din schimbul de noapte, îl luam eu de proaspăt. Și mergeam undeva în marginea Iașului, prin pădure. Și prin cartierele alea sărace ale Iașului întâlneam tot felul de băieți mai dubioși, care ieșiseră de la pușcărie. Îi pupau mâinile. Pentru că tata de fiecare dată când mama îi pregătea cafeaua într-un termos, lua două. Pentru că erau unii pușcăriași care nu mai erau vizitați de nimeni. Le ducea țigări, le ducea ceva de mâncare. Stătea cu ei la vorbă. Îi asculta. Și-n momentul când ăia ieșeau din pușcărie, ei se întorceau în trecut și țineau minte faptul că tata a fost om cu ei.”

”Stătea cu ei de vorbă, îi asculta”

Ce anume nu mi-a dat pace, m-am lămurit doar în momentul în care colega mea, Carmen Alecu, a scos acest fragment din interviu și l-am văzut publicat ca text. Nu, nu doar că le ducea pușcăriașilor țigări sau ceva de mâncare, putea fi o pomană, ceea ce este și asta mare lucru, dar „stătea cu ei de vorbă, îi asculta”, mai ales pe aceia care „nu mai erau vizitați de nimeni”.

Cât de om trebuie să fii, să-i asculți pe cei pe care nu-i mai ascultă nimeni, cât de om trebuie să fii, să-i consideri oameni demni de a fi ascultați pe cei pe care nu-i mai consideră nimeni oameni? Cât? Să-și răspundă fiecare. Clar, am înțeles ceea ce-mi scăpa! Minunea de a te bucura de un nume imaculat pe care îl porți, pe care să-l poți rosti fără să clipești, cu mândră bucurie în suflet.

Și să ne mai răspundem la o întrebare! Ce vor putea spune peste ani, atunci când vor fi adulți cu discernământ, copiii celor care astăzi își bat joc de poporul lor, de semenii lor? Cum va fi pomenită public de copilul ei, bunăoară, o procuroare DNA, care l-a închis într-o celulă cu homosexuali HIV pozitivi pe fiul unui acuzat de la care se străduia să smulgă cât mai multe denunțuri?

Cum va fi pomenit de odrasla sa un demnitar care s-a ocupat de înstrăinarea avuției țării sale? Dar cel care s-a pus în slujba unor puteri străine, adică și-a trădat țara? Poate moștenitori ai unor averi fabuloase, cum vor vorbi despre părinții lor copiii criminalilor care, într-un fel sau altul, își asasinează zilnic compatrioții și le amputează viitorul urmașilor lor? Cum?