Evenimentul Zilei > Opinii > Invitatii EVZ > Ce fel de armistițiu?
VIDEO

Ce fel de armistițiu?

În conferința sa de presă din 10 ianuarie, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că Ucraina și Occidentul au reacționat „cinic și inexplicabil” la așa-zisul ”armistițiu” propus de președintele Putin pentru a marca Crăciunul pe stil vechi. Oare acea reacție este atât de ”inexplicabilă” pe cât susține domnul Peskov?

Repere

Abordarea corectă a oricărei probleme ține, în primul rând, de definirea corectă a termenilor. Ceea ce a propus președintele Putin nu e un armistițiu, ci o încetare a focului. De mii de ani, printre obiceiurile războiului se numără și încetarea provizorie a ostilităților: pe durata Olimpiadelor, vechii greci suspendau luptele, la fel ca și creștinii din Evul Mediu, în Săptămâna Mare.

În mod similar, azi, responsabilii militari opresc ostilitățile pentru un timp limitat, pentru îndeplinirea obligațiilor ce derivă din legile și obiceiurile războiului: sărbători religioase, evacuarea răniților și morților, a civililor prinși între linii, transmiterea de mesaje, negocierile. Odată îndeplinite aceste obligații, ostilitățile se reiau.

Armistițiul este cu totul altceva: este un protocol politico-militar bine definit, simetric opus declarației de război. Pentru a înțelege mecanismul, să urmărim cum l-a aplicat, cu precizie nemțească, Imperiul German în Primului Război Mondial.

Casus belli / Casus pacis

Cu mulți ani înaintea războiului, Imperiul German a stabilit o serie de scopuri politice pe care și le dorea și a ordonat conducerii militare să pregătească un plan de operațiuni pentru realizarea lor: Planul Schlieffen. Când a survenit un incident (asasinatul de la Sarajevo) pe care împăratul german l-a considerat de natură să justifice războiul, adică un casus belli, conducerea militară a primit ordin să pună în aplicare Planul Schlieffen.

În aplicarea Articolului 1 al celei de-a III-a Convenții de la Haga (1907), Imperiul german a formulat „avertismente explicite, fie în forma unei declarații de război, expunând motivele, fie ca un ultimatum a cărui nerespectare declanșează războiul”.

După patru ani de război dezastruos, conducerea militară a raportat împăratului Wilhelm II că prin forța armelor nu poate realiza scopurile politice ordonate. Continuarea războiului deschidea perspectiva prăbușirii Imperiului German. Apoi, comandantul Armatei, generalul Ludendorff, și cancelarului imperial, von Hertling, și-au dat demisia, pentru a lăsa împăratului libertatea de a iniția retragerea din război.

Ca urmare, împăratul a numit un nou cancelar imperial, prințul von Baden, și i-a cerut să formuleze o cerere de armistițiu, un casus pacis. Von Baden a fost revoltat de ceea ce i se cerea, dar a executat ordinul: a transmis un mesaj Statelor Unite, anunțând că acceptă condițiile de armistițiu formulate în Declarația din 8 ianuarie 1918 a Președintelui Wilson, pe care presa a intitulat-o ”Cele 14 Puncte”. După care împăratul și-a asumat responsabilitatea politică a înfrângerii și a abdicat, iar cancelarul imperial a predat funcția președintelui PSD, Friedrich Ebert – o persoană mult mai credibilă în fața liderilor aliați.

Prim-ministrul noii Republici Germania a numit un plenipotențiar, ministrul Erzberger, pentru a negocia și semna armistițiul. A fost trimisă o radiogramă mareșalului Foch, cerând negocieri. După 45 de minute, francezii au acceptat să primească negociatorii.

Armistițiul a însemnat o încetare generală a focului în schimbul unor clauze imediate și drastice, printre care: anularea tratatelor de la Brest-Litovsk și București, eliberarea prizonierilor de război, evacuarea teritoriilor cucerite, predarea a 5.000 de tunuri, 25.000 de mitraliere, 1.700 de avioane, 5.000 de locomotive, 10 nave cuirasate, 14 crucișătoare, 50 distrugătoare… De fapt, i s-a cerut Germaniei să predea 30.000 de mitraliere, dar ministrul Erzberger a arătat că în țara sa au și început revoltele, așa că poliția are nevoie de 5.000 de mitraliere pentru a stabiliza situația internă. Învingătorii au fost de acord.

Practic, învingătorii s-au asigurat că negocierile de pace nu vor fi folosite de Germania ca o stratagemă de tergiversare, pentru a-și reveni din înfrângere, pentru a-și reface puterea militară, pentru a contra-ataca.

2022: declarația de război

După ce i-a reușit anexarea Crimeii (2014), Rusia a stabilit o serie de scopuri politice pe care și le dorea realizate și a ordonat conducerii militare să pregătească un plan de operațiuni în consecință. Marele Stat Major a pregătit un plan în care lichidarea Ucrainei ca Stat e doar prima operațiune, primul capitol al Marelui Război împotriva NATO și SUA. Se avea în vedere – se are în vedere! – un mecanism de tip domino, identic cu cel care a declanșat deja două războaie mondiale. Așa cum declara mai deunăzi ziarul rusesc Pravda, sub semnătura Olgăi Lebedeva, Rusia nu se va opri la Ucraina, luptele urmează să se mute pe teritoriul altor state:

România, Polonia, Lituania și Finlanda”. Dar mai ales „România, o țară mică pe care Statele Unite plănuiesc s-o folosească pe post de berbece contra Rusiei. (…) Pentru Rusia, există pericolul ca România să fie folosită drept bază a trupelor NATO care ar intra în Ucraina și ar fi detașate la Odessa, pentru a-i împiedica pe ruși să elibereze acel oraș.” De aici eforturile, încununate de succes, pe care le face Rusia pentru a împiedica, prin agentură, integrarea României în Uniunea Europeană. Astfel se pregătește momentul când „Rusia va trece la represalii constând în distrugerea completă a infrastructurii”, iar consecința va fi „prăbușirea și dispariția acestor țări din Europa”.

Odată ce s-a văzut în posesia planurilor pentru un nou Război Mondial, președintele Putin a continuat urmând exemplul lui Hitler: și-a confecționat un ”casus belli”. În 1938, Führerul a sprijinit secesiunea etnică armată a regiunii Sudete din Cehia. În 2014 – 2022, președintele Putin a sprijinit secesiunea etnică armată a așa-ziselor ”republici populare” Doneț și Luhansk. După care a amenințat că, dacă Occidentul nu-i aprobă anexarea celor două provincii ucrainene, va declanșa războiul.

În 1938, Hitler i-a adus pe britanici și francezi la Munchen, ca să aprobe anexarea a o parte din Cehoslovacia. În 2022, momentul părea propice, după retragerea spectaculoasă a NATO și SUA din Afganistan. Dar ”Occidentul Colectiv” nu a căzut în capcană: o nouă înțelegere tip Munchen ar anula Carta ONU și Actul Final OSCE, deschizând într-adevăr calea unui nou Război Mondial.

Președintele Putin a trecut la pasul următor: declarația de război, formulată condițional, conform Articolului 1 al Protocolului de la Haga: „…un ultimatum a cărui nerespectare declanșează războiul”. Deci la 17 decembrie 2021, Ministerului de Externe de la Moscova a publicat cele două ultimatumuri la adresa NATO, respectiv Statelor Unite: Proiect de Acord de securitate Rusia – NATO, respectiv Proiect de Acord de securitate Rusia – SUA.

Cele două declarații condiționale de război din 17 ianuarie 2022 seamănă leit cu ultimatumul dat României la 26 iunie 1940 de Stalin: solicită retragerea prezenței militare pe un aliniament din trecut (1917, respectiv 1997) ca „ultimă soluție politică” pentru satisfacerea „preocupărilor de securitate ale Rusiei”. În caz contrar, urmează războiul.

NATO nu a dat răspuns, fiindcă nu are temei legal să o facă: niciunde în Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949 nu scrie că vreun stat nemembru al Alianței (Rusia) are dreptul să decidă compoziția sau acțiunile acesteia. SUA nu au răspuns, fiindcă modificarea nivelului relațiilor cu alte state nu poate fi stabilită, conform Constituției SUA, decât de SUA și statele implicate, iar nu la cererea ultimativă a unei terțe părți (Rusia).

Formulând aceste ultimatumuri, domnul Putin a considerat că iese câștigător în orice variantă. Dacă NATO și SUA refuză, Moscova are ”temei” să invadeze și să anexeze Ucraina, iar odată acest prim pas împlinit, urmează Republica Moldova, Kazahstanul, Georgia, Uzbekistanul… Dacă NATO și SUA acceptă, comit o sinucidere politică. Cine mai are nevoie de o Alianță care se retrage când i-o cere Rusia, lăsând în ghearele inamicului, fără luptă, mai întâi „România, Polonia, Lituania și Finlanda”, apoi restul Europei? Și cine ar mai avea încredere în Statele Unite, dacă ar accepta ca politica lor externă să fie dictată de la Moscova? SUA ar accepta, implicit, să i se impună o suveranitate limitată – visul de aur al răposatului președinte sovietic, tovarășul Brejnev.

Președintele Putin era mulțumit: avea un casus belli. La 24 februarie, tancurile rusești au trecut granița ucraineană, încălcând legile Federației Ruse (care interzic războiul de agresiune), Carta ONU, Actul Final OSCE și câteva duzini de Convenții și Tratate.

2023: armistițiul?

După un an de război, la 16.12.2022 militarii ruși au raportat președintelui Putin rezultatele. Le știm, au fost declasificate de Statul Major al Uniunii Europene: la 1 noiembrie 2022, Armata rusă pierduse deja „60% din efectivul total de tancuri și 70% din stocul de rachete adaptate unor ținte terestre, 40% dintre vehiculele blindate de transport de trupe și 20% din artilerie”. La acel moment, pierduse „cel puțin 60.000 de combatanți uciși și de trei ori mai mulți răniți – adică aproximativ 250.000 de militari ruși scoși din luptă”. Practic i s-a raportat că eventuala continuare a războiului pune în pericol Rusia.

Mesajul a fost înțeles la nivel politic: la 10 ianuarie, Nikolai Patrușev, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei – al doilea om în Stat – a afirmat într-un amplu interviu publicat de săptămânalul Argumentî i Faktî că planurile ”occidentalilor” vizează readucerea Rusiei la frontierele marelui cnezat al Moscovei, de acum 500 de ani, „ștergerea Rusiei de pe harta politică a lumii”. Iar a doua zi, prestigiosul think tank american The Atlantic Council i-a dat dreptate: Rusia, așa cum o cunoaștem, s-ar putea să nu mai existe peste deceniu. Și filosoful Alexandr Dughin, marele admirator lui Ginghis Han, e de aceeași părere: „… este vorba despre însăși existența țării noastre. Suntem blocați, un fel de: nu se poate pierde, dar este și foarte greu să câștigi. Iar acest lucru face ca situația să fie dramatică  și  poate catastrofală… . Putin ne-a amintit de acest lucru pentru că înțelege foarte bine că dacă pierdem acest război, vom pierde totul și că Rusia nu va mai exista.

Și într-adevăr, pe acest fond catastrofal pe care „îl înțelege foarte bine”, președintele Putin a început să evoce un ”armistițiu”. Dacă oferta ar fi serioasă, dacă într-adevăr președintele are de gând să inițieze un armistițiu, ar trebui mai întâi să-și dea demisia responsabilii formali ai înfrângerii: șeful Guvernului, Mișustin, și șeful Marelui Stat Major, generalul Gherasimov.

Apoi ar urma ca președintele Putin să numească un alt prim-ministru, o persoană mult mai credibilă în fața Occidentului, cu misiunea de a formula o cerere de armistițiu, de acceptare a acceptare a ”Celor 14 Puncte” – scuze, ”Celor 10 Puncte” ale președintelui Ucrainei, Zelenski.  Ar urma desemnarea unui plenipotențiar, negocierea condițiilor de armistițiu și demisia domnului Putin.

Cu sau fără domnul Putin la Kremlin, condițiile de armistițiu vor fi drastice, ca să prevină folosirea de către Rusia a negocierilor de pace (care vor dura ani de zile) pentru a-și reface armată. Că doar nu degeaba, la 4 ianuarie, șeful spionajului militar ucrainean, Kirilo Budanov, declara la ABC News că „întreaga lume va realiza necesitatea denuclearizării Rusiei, sau cel puțin a unei supravegheri internaționale a arsenalului său nuclear„.

Cam toată lumea începe să realizeze că, încet dar sigur, Regimul Putin aduce Rusia în postura de a solicita un armistițiu, ca o condiție prealabilă, dureroasă, la negocierea păcii. O poziție realistă are, în acest sens, Turcia, care îi cere domnului Putin să oprească focul și să propună un program de retragere a armatei din Ucraina, înainte de a negocia pacea. A spus-o și președintele Chinei, domnul Xi Jinping, care la 30 decembrie l-a avertizat pe omologul său rus: „calea spre negocierile de pace în Ucraina nu va fi ușoară, dar China va continua să-și susțină obiectivele și poziția justă în această privință”.

În traducere: China menține poziția sa de respectare a independenței, integrității teritoriale și suveranității tuturor Statelor membre ONU și îl avertizează pe președintele rus că, pe măsură ce întârzie să se angajeze pe calea negocierilor, clauzele politice și militare imediate ce-i vor fi impuse în schimbul unui armistițiu ”nu vor fi ușoare”.

Dar în absența unei cereri de armistițiu, însoțită de retragerea trupelor și demisiile de rigoare, cine să ia în serios oferta domnului Putin de ”armistițiu” sub pretextul Crăciunului pe stil vechi? Iar dacă liderul rus nu va aborda situația într-un mod mai responsabil, parcă văd că, asemenea germanilor în 1918, la vară, negociatorul-șef rus va solicita retragerea de pe front a 5.000 de mitraliere, pentru a face ordine acasă…