Aproape în fiecare noapte, la o oră pe care doar destinul o cunoaște, garda medicală primește câteva minute de respiro. Nimeni nu moare atunci, nimeni nu plânge, ambulanța nu aduce bolnavi, parcă suferința se oprește puțin, inexplicabil. În Secția de Terapie Intensivă, asistentele administrează tratamentele calm, nezorite, vorbesc cald și cu interes dedicat pacientului.

Toată liniștea durează circa 40 de minute, așa cum obișnuiții spitalului au socotit-o. Medicii știu de ea, dar o consideră o legendă, uită să o ia în calcul, să spere că ea va apărea după trei pacienți simultan „în stop”, când se simt storși de puteri. „Când se întâmplă, se întâmplă! Pur și simplu se face liniște, fără nicio explicație”, zic doctorii amuzați. Își apucă telefoanele, dau un mesaj acasă, mănâncă, ascultă muzică sau citesc dosarul unui pacient în liniște. Unii se așază pe un scaun și visează cu ochii deschiși.

Dacă soarta nu ar ține cu ei, dacă Universul nu le-ar oferi acest puțin timp să respire, rezidenții în special ar cădea ca frunzele copacilor de afară. 12 ore, 14 ore, 16 ore de muncă. Pentru un rezident acest program de lucru se repetă de 2-3 ori pe săptămână, iar în cel mai „vitizat” spital de urgență, o gardă e iad.

De pe scaunele Spitalului Floreasca, în aceste pauze de liniște se aude tot. Ușile, deși închise, nu mai țin niciun secret. Asistentele își povestesc probleme de acasă, un medic cu accent străin încearcă din răsputeri să-i facă pe colegi să râdă, femeia de serviciu care freacă un mop obosit este tot încruntată, așa cum veșnic e încruntată, dar acum nu dojenește pe nimeni, nu trântește nimic de podea.

Rog un tânăr viitor medic specialist să-mi aducă un dosar medical, pentru el am venit și știam că seara e mai liniște. Totuși nu mă așteptam la atât de multă liniște.

De când s-a auzit ultima sirenă până la următoarea, rezidentul și-a petrecut pauza pe hol, pe scaunele șubrede, vorbind cu mine. Pe parcursul discuției l-am privit cu ochi de mamă, care își vede copilul luptând să reușească în viață. Prin ochi de frate, dorind să-i spun că trebuie să aibă grijă și de sănătatea și binele lui. Și prin ochi de pacient, dorind în contradicție cu toate celelalte personaje, să nu plece acasă, să îndure și să devină cel mai bun medic.

El m-a privit pe mine, un străin, ca pe o gură de aer proaspăt. Câți prieteni poate avea un om care lucrează non-stop? Cât poate sta la telefon, întro conversație care nu ține de anamneză sau probleme medicale? N-are vreme de așa ceva. Ne-am luat la vorbă, așa, bătrânește. „E liniște în seara asta…”, zic eu. El: „Da, pentru câteva minute”.

Și, la un moment dat, i-am pus un ziar în brațe și, din vorbă în vorbă, i-am spus că am scris despre Tulburarea de Stres Posttraumatic. Rezidentul a reacționat subit la acest termen medical. Nu cred că a avut timp să spună cuiva despre propria lui experiență și nu cred că a vrut să-și îngrijoreze familia: „Apropo de Tulburarea de Stres Posttraumatic… Acum ceva timp am visat că eram într-o încăpere cu toți pacienții pe care i-am pierdut. Erau toți și erau sănătoși… Trăiau. M-am trezit și era 4 dimineața…”, spune tânărul medic, amintindu-și visul pe care din când în când îl retrăiește și cu ochii deschiși, în momentele în care nu e ținut în priză de urgențe. Nu a pus accentul pe regrete sau pe divinitate, dar expresia chipului lui trăda că nu i-a fost ușor cu amintirea asta în buzunarul imaginar al pieptului.

Mi-a povestit, cu ușoară resemnare (mi s-a părut mie)), că medicina nu e doar școală, e ceva care trebuie să te fascineze constant. Și atunci am înțeles că a citit cu plăcere dosarul de 100 de pagini pe care i l-am adus. Ar mai fi vrut și alte analize și m-a rugat să i le trimit. Deși el nu are cu ce să mă ajute sau să mă îndrume, e curios și însetat de cunoaștere. Oare în cât timp va reuși „sistemul uman”, nu medical, să-i înfrâneze acest instinct? Ridică și el din umeri, speră să nu-l epuizeze nimeni și nimic. Deși i-ar placea să se întoarca acasă, într-un oraș la 300 de kilometri distanță de București. Să fie aproape de ai lui. Ai lui fiind nu doar părinții. Îi e dor de colegii și prietenii cu care a crescut.

Discuția e întreruptă de un coleg, care fuge spre lift:

– Avem urgență? întreabă rezidentul ridicându-se de pe scaun.

– Da, e nasol de tot. Mă duc eu.

– Vin și eu cu tine! zice el imediat, dornic să fie acolo, pe linia întâi. Iar pauza s-a sfârșit și pare că a trecut în câteva clipe.

De fapt, am stat și ne-am ascultat vreo oră. Aproape o oră în care ne-am oferit reciproc terapia prieteniei. Nici pe el nu-l mai durea oboseala, nici pe mine nu mă mai paraliza lipsa speranței. Noua generație de medici e de aur. E umană și e calibrată. Mulți recunosc că au noroc să fie pe lângă medici cu mare experiență, de la care învață permanent. E generația care nu vrea plic și aplauze la scenă deschisă, e cea care vrea omenie, înțelegere și susținere.

Holurile au început să se anime cu câte un pacient. Și după unul, a mai urmat unul și încă unul. Culoarul gol, cu neoane clipocind, nu mai este atât de sinistru și rece când apar pacienții. Paradoxal, ei dau viață acestui loc, îl energizează, deși e unul în care nu ar vrea nimeni să ajungă.

La ieșire, oamenii sufereau lipiți de pereți și balustrade. Mi-ar fi plăcut să le spun că sunt pe mâini bune și că am văzut niște doctori care fac tot ce pot pentru ei și că nimeni nu stă în pauză. Dar, fiecare își întâlnește îngerii lui pe parcursul vieții…

În acest caz, păstrez secret numele doctorului pentru că fiecare să descopere un astfel de medic și să nu meargă la pomul lăudat.