Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Ce ascultăm, de fapt?
Ce ascultăm, de fapt?

Ce ascultăm, de fapt?

La o primă și deloc superficială observație, muzica pare a fi interpretarea unei partituri. Muzica este ceea ce fac muzicienii, cu instrumentele lor, urmînd un ”scenariu” scris deja. În cazul capodoperelor clasice, de pildă, ”scenariul” sonor este cunoscut nu doar muzicienilor ci și publicului. Toată lumea știe, de pildă, ”cum se desfășoară” Simfonia a V-a de Beethoven. Așa cum mergem mereu să vedem piese de Shakespeare ori de Caragiale, pe care le știm uneori pînă la ultima replică, la fel mergem la concert să ascultăm opusuri pe care le știm bine. Ceea ce e ciudat, este că exact acestea au și cel mai mare succes. Statistic, mult mai mulți oameni merg la concerte pentru a asculta ceva ce cunosc deja decît pentru a asculta premiere. Explicațiile care se pot da acestui fenomen cumva contraintuitiv, în care obișnuința bate curiozitatea, sînt foarte interesante dar nu voi merge acum spre ele, căci nu vreau să mă depărtez de la tema asumată.

Cum timpul nostru este pur și simplu obsedat de chestiunea interpretării (poate pentru a-și acoperi impotența creatoare) s-a pus problema dacă, totuși, ceea ce cîntă, să zicem, un pianist într-o seară, urmînd o partitură pe a cărei primă pagină este tipărit titlul ”Sonata pentru pian nr. 14 op. 27 nr. 2 în do diez minor” de Beethoven, este chiar muzica creată de Beethoven. Faptic, drumul pînă la ceea ce ascultăm noi, cuminți, în fotolii este destul de labirintic. La început, totul a fost în mintea lui Beethoven. Știm, factual, că se întîmpla în 1801, cînd Beethoven era îndrăgostit de eleva sa, contesa Guicciardi. O anumită stare sufletească, amestecată cu anumite gînduri au căpătat sonoritate în interiorul lui Beethoven și compozitorul, după ce a hotărît cumva ca această sonoritate să fie redată în limbajul pianului (poate pentru că dădea domnișoarei Guicciardi lecții de pian), a început să cînte la pian ceea ce era în mintea lui căutînd, reluînd, tatonînd. Această alchimie interioară foarte complicat, despre care știm atît de puțin și pe care o putem doar bănui cu un mare risc de eroare, a produs ceva coerent în mintea lui Beethoven și acest produs a fost ”mărturisit” de compozitor într-un limbaj al semnelor scrise. Apoi, Beethoven a murit. Au rămas doar semnele scrise ca mărturii ale acelei stări, inițial intuitivă și apoi rațională, cu totul misterioasă. Semnele acestea au trecut prin sute de mii de mîini care le-au decriptat apăsînd clapele ori au scris cuvinte despre ele. Acum, în această seară, acest pianist, privește acele semne și le traduce la pian. Nici pianistul și nici eu nu l-am cunoscut pe Beethoven. Îi știm biografia, ne imaginăm o grămadă de lucruri despre el dar, de fapt, nu știm mare lucru. În orice caz, nu știm deloc cum era acea stare sonoră din interiorul lui, care a fost mărturisită de el însuși prin semnele zise ”note muzicale pe portative”, căci simpla ei scriere o amputează de ceva anume, o simplifică într-o anumită măsură.  În plus, și eu și pianistul, nu doar că sîntem cu totul străini universului interior care a produs această muzică, dar sîntem inevitabil ”virusați” de timpul nostru, de stările noastre, de sutele de interpretări ale acestei partituri pe care le-am auzit și care ne-au plăcut ori nu. Ceea ce ne-a plăcut, ne-a format într-un fel. Ceea ce aud eu aici și acum, ascultîndu-l în tăcere pe pianist, mai este ceea ce era în mintea lui Beethoven, în 1801? Nu doar că sîntem fizic foarte departe de acel Beethoven, dar sîntem îndepărtați de sursa primă a Sonatei și pentru că fiecare interpretare a ei e un grad de libertate luat față de sursa primă. Mă grăbesc să precizez că acestă libertate luată de fiecare interpret este firească – vacuumul de cunoaștere în privința genezei reale a acestor sonorități trebuie acoperit cumva!

Drumul de la ceea ce era în mintea lui Beethoven la ceea ce ajunge la urechile mele, așadar, e și lung și indirect. Realist vorbind, șansele ca eu să știu cum a sunat acestă Sonată în mintea lui Beethoven sînt nule. Așadar, mulți spun că e inutil să gîndim muzica în acești termeni. Deși, sînt cei mai onești termeni cu putință, căci ei sînt puși în mișcare de dorința de a afla exact ce era în mintea creatoare a compozitorului cînd a compus Sonata. E mult mai util să privesc partitura ca pe muzica însăși. Acolo, în abstracțiunea semnelor scrise, zace muzica. De ce? Pentru că semnele scrise sînt obiective. Chiar dacă vorbesc despre o realitate atît de subiectivă și atît de profundă încît este, poate, indicibilă, ele, semnele, sînt obictive.  Astfel, interpretul  sonorizează partitura, o învie în sens muzical. Alții, dimpotrivă, spun că nici măcar aceea nu e muzica. Muzica este ceea ce asimilez eu ca vibrație interioară din ceea ce cîntă interpretul. Cît despre interpret – el este doar un ascultător al acelei muzici, ca și mine. Sigur, el este un ascultător privilegiat pentru că are controlul emisiei sunetului, dar raportat la muzica însăși, interpretul e un fel de spectator activ.

Am încercat să reproduc, mai sus, cîteva teorii despre muzică. Cît sînt ele de folositoare ascultării muzicii, nu-mi dau seama. Eu cred că ceea ce ascult, de fapt, într-un concert, este ceea ce produce sunetul produs de instrument căzînd în fîntîna adîncă și întunecată din interiorul meu.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News