Românii s-au învățat cu președintele-tătuc. Pentru cei mai mulți dintre români, președintele ar trebui să fie decidentul suprem în toate domeniile, cel care se amestecă peste tot și care are ultimul cuvânt de spus în orice dispută sau provocare pe care România o suportă. Toate acestea vin dintr-o lungă tradiție, sunt rezultatele unei societății care s-a modernizat greu și care atunci când acest proces era mai avansat a suferit nenorocirea invaziei sovietice și a instalării comunismului. Odată cu instalarea comunismul mentalitatea de tip țaristo-bolșevic s-a instalat și în România. Și asta chiar dacă național comunismul stalinist al regimului Ceaușescu a încercat să creeze o imagine pământeană.
Realitatea constituțională este însă fundamental diferită. Pentru România, un stat cu regim semi-prezidențial, în care președintele este ales direct, și deci ajunge să fie cel mai ales dintre politicieni, atribuțiile șefului statului sunt strict prevăzute de către constituție.
Probabil atribuția cea mai importantă a președintelui este aceea de mediator între puterile statului. Președintele, deci trebuie să intervină atunci când asistăm la apariția unor tensiuni sau chiar a unui conflict între diversele instituții, în contextul exercitării atribuțiilor acestora. Pe de altă parte președintele este principalul responsabil pentru coordonarea politicii externe și a politicii de securitate naționala a României. Altfel spus, președintele reprezintă statul român pe plan internațional și pe de altă parte tot președintele este cel care, în calitate de șef al CSAT supraveghează și coordonează buna funcționare a întregului sistem de securitate națională. Acestea și nu altele sunt atribuțiile șefului statului.
Eu cred că alegătorii din România ar trebui să vadă care dintre candidații la președinție sunt calificați pentru exercitarea acestor atribuții, care dintre aceștia au cunoștințele necesare de politică globală și de funcționare a relațiilor internaționale, care dintre ei înțeleg cu adevărat care sunt pericolele, amenințările și avantajele militare pentru România, dar chiar și o bună cunoaștere măcar a unei limbi de circulație internațională (preferabil lingua franca – adică limba engleză) fără de care negocierile directe sunt imposibile. După calculele mele sunt doar trei candidați care îndeplinesc aceste criterii, primul fiind Nicolae Ciucă și ceilalți doi fiind Mircea Geoană și Cristian Diaconescu.
Ar mai fi ceva de spus. Partidele prezintă programe prezidențiale integratoare, nu pentru că cele prevăzute acolo ar avea vreo legătură cu atribuțiile președintelui ci pentru că aceasta este dorința și așteptarea publicului doritor de președinte tătuc, așa cum am spus și la începutul acestui text.