Aş fi scris, fireşte, despre altceva, dar am văzut declaraţia pe care Yanukovici a dat-o sîmbătă la Harkov şi mi-am dat seama că dintre sutele de milioane de oameni de pe lumea asta care nu înţeleg mai nimic din ceea ce li se întîmplă, unii sînt chiar periculoşi persistînd, încăpăţînaţi, în neînţelegere.

În esenţă, Yanukovici spune că nu recunoaşte demiterea sa de către Parlament ( pot accepta asta, e dreptul oricărui om să recunoască ori nu o decizie a Parlamentului), dar şi că manifestanţii din Euromaidan sînt fascişti. E limpede că manifestaţiile din Kiev au depăşit capacitatea de gestiune politică a lui Yanukovici – fostul preşedinte ucrainean pur şi simplu nu îi înţelege pe acei mulţi, foarte mulţi oameni. S-au făcut, la noi, paralele cu Ceauşescu sau cu Iliescu. Totuşi, mie mi se pare că ceea ce se întîmplă în Ucraina nu seamănă cu nimic din ceea ce s-a întîmplat la noi. Cam din 1992, Europa a reuşit o performanţă istorică: a devenit un vis pentru cei care sînt în afara ei. Cînd Uniunea Europeană a devenit realitate şi şi-a deschis porţile pentru lărgire, ceva fundamental s-a schimbat pe întreg continentul. Întreg estul Europei a fost cuprins de megnetismul marelui proiect pan-european. Forţa colosală a visului de a fi parte din "club" nu poate fi oprită prin mijloace politice, propagandistice şi, cu atît mai puţin, prin mijloace poliţieneşti. În interiorul Uniunii, starea de spirit este alta. Oricum, visul nu mai joacă nici un rol odată ce s-a împlinit. Odată ce un stat a devenit membru UE, încep scepticismul, iritarea, dificultăţile acomodării. Aşa se face că cea mai puternică forţă simbolică pe care Europa unită a reuşit să o genereze nu este în interiorul ei, acolo unde coeziunea scîrţie şi rivalităţile naţionale pot fi greu temperate, ci în afara ei. Experienţa României arată limpede că forţa transformatoare a Europei se exercită cel mai eficient în procesul de aderare şi nu după aderare. Înainte de a fi primit în UE, statul candidat se reformează şi face efortul istoric de a atinge standardele Uniunii. Odată intrat, motoarele se reduc, ipocrizia renaşte ca lene, politicianismul proliferează, ba apar şi momentele de ţîfnă. Ucraina ar face bine să ştie această lecţie, să valorifice cît mai deplin forţa visului şi elanul pe care îl imprimă ţării procesul de aderare la UE şi, odată intrată în Uniune, să încerce să susţină entuziasmul iniţial, cel care se simte că se naşte acum. Revenind la refuzul lui Yanukovici de a înţelege ce se întîmplă în propria ţară, mă tem în continuare de răul pe care îl mai poate, încă, genera. Sigur că încăpăţînarea în a nu înţelege realitatea este o formă de fugă. Nu este deloc eroism, cum ar fi unii tentaţi să creadă. Dimpotrivă, este laşitate şi frică. Ceea ce probabil nu ştiau cei din Euromaidan, este că, încă de la începutul manifestaţiilor, preşedintelui Yanukovici i-a fost frică mai mult decît le-a fost lor. Fireşte, scenariul cel mai rău este acela al unei secesiuni teritoriale. Politicienii sînt, uneori, îngropaţi în propriile obsesii şi nu ezită să îşi crucifice ţara pentru ele – s-au mai văzut cazuri. Yanukovici nu mai poate scăpa de prăbuşire decît dacă ia o parte din ţară cu el şi se aruncă în braţele protectoare ale Moscovei. Fără ţară, Moscova nu-l va primi, că nu are ce face cu el. Mă aştept să încerce. Dar chiar şi cu o bucată de ţară, Moscova are multe motive să-l refuze. Inclusiv acela de a se trezi în coastă cu o ditamai ţara (jumătatea de vest a Ucrainei) ostilă. Aşa, cu o Ucraină întreagă, Moscova mai poate juca o imensă influenţă chiar şi fără Yanukovici. Să nu uităm că în Ucraina persistă un larg sentiment anti-american, că straturile interlope şi oligarhii de tip ex-sovietic sînt adînc înrădăcinate în societate şi în economie, dar şi că sistemul de stat este foarte corupt (am auzit ştirea că Yanukovici însuşi ar fi încercat să mituiască oamenii de la frontieră – nu m-am mira!). Aşadar, spaţiul este în continuare foarte deschis pentru jocuri ruseşti. Pe de altă parte, sîngele vărsat în Kiev ziele acestea va salva Ucraina nu doar într-o oarecare perspectivă, ci şi imediat. Nu mai am nici o îndoială că FMI va "injecta" miliardele de euro de care ţara are nevoie pentru a evita colapsul economic. Acum, susţinerea Ucrainei de către Occident va fi nu doar o opţiune strategică, ci o obligaţie morală. Nu pot încheia fără să notez optimismul pe care mi l-au produs imaginile cu ucraineni plimbîndu-se curioşi prin domeniul prezidenţial lăsat în plata Domnului de gărzile prezidenţiale. Imensa diferenţă de atitudine dintre ucrainenii care se aflau la vila lui Yanukovici în 2014 şi românii care au intrat în vila lui Ceauşescu în 1989 îmi arată că vecinul de la nord poate avea un start mai bun spre Europa decît am avut noi.