Nea Costel este ceea ce s-ar putea numi un experiment social eșuat al sociatății. Este unul dintre căutătorii prin gunoaie pe care îi surprindem doar cu vederea periferică, despre care știm că sunt întotdeauna acolo, ca niște furnici tăcute, scormonind printre resturile altora.
Are 63 de ani și pensie de 640 de lei. “Toată ziulica strâng cutii de aluminiu și le vând”, îmi spune zâmbind amar, în doi dinți. “De unde ești?”. „Din Bacău. Am venit în București la 17-18 ani. Am fost paznic pe la parcurile din Capitală, la domeniul public. Sunt pensionar, am 640 de lei pensie, puțin, foarte puțin...”. “Doar atât?”. „E vorba să-mi dea Firea, moldoveanca mea, ajutor social. Dar îmi trebuie certificat de handicap. Am handicap de gradul doi. Am psihoză, sunt prea nervos, prea periculos, că mai beau și eu și mă mai enervez...”.
Stă prost cu "ceasul"
Apoi îmi înșiră toate bolile pe care pretinde că le are: “Am șapte boli. Prostată, diabet, cu bila, ficatul, ficapul… (n.r. – râde). Și multe altele. Și cu ceasul (n.r. – inima) stau prost”. Îmi face repede un calcul. “N-am un diagnostic bun, că nu-mi dă Comisia, ca să pot lua ajutor social, 350 de la ei și 500 de la Firea. Cu ăia aș face 1.500, m-aș mai învârti...”. A fost paznic și spune că a fost dat afară pentru că strângea sticle și șefii l-au crezut nebun. Așa că și-a scos certificat de la medic ca să poată ieși la pensie. După ’90 a ocupat abuziv demisolul unei case naționalizate pe care, după cinci ani de procese, a reușit s-o cumpere. “Am spart două cecuri atunci”, își amintește nea Costel. Dar nici cu căutatul prin gunoaie nu-i merge foarte rău. Are traseul lui bine stabilit, pentru a nu se intersecta cu alți “colegi de breaslă”. “Mă trezesc la 8, beau o cafeluță, ca un dorector general, beau și o țuiculiță, de la țăranii din piață, din aia la 10 lei. Plec pe traseu, prin parcuri. Mă duc prin parcul Cișmugiu și iau la rând tomberoanele...”. Nea Costel spune că găsește mâncare, țigări, chistoace, ceasuri.. “Și un ghiul de argint, ia uite-l! Dar e greu, e greu cu aurolacii și cu boschetarii... Fiecare are traseul lui, cu tomberoanele lui. Eu sunt cu Budapesta, Unirii, Cișmigiu și Pieptănari, pe traseele astea sunt director general (n.r. – râde). Găsesc cam un kil-două de aluminiu pe zi. Fac cam 20-25 de milioane pe lună. Dar și alergi de dimineața până seara. Sunt mai bun ca gunoierii”, spune mândru pensionarul.
Îi place la băi, la Amara
Iarna lasă Capitala entru locurile natale: “Plec înainte de Revelion și stau toată iarna la Moldova, acolo-i vinișorul, e porcușorul... Am două case acolo, la Buhuși”. Cât despre retragerea la Bacău, nea Costel este ferm: “Nu mă retrag acolo, m-am învățat în București, Mai plec la stațiune, la Amara, Govora, la juma’ de preț, mai fac poze. Sunt mort după fotografie”. Îl las pe nea Costel să-și continue “rondul”. Iar bătrânul de 63 de ani se pierde în noapte, trăgând după el doi saci imenși plini de cutii de aluminiu. Semn că i-a mers bine astăzi...
Recomandările noastre
