Între satele Rişca (din comuna Baia de Criş) şi Tomeşti (din comuna cu acelaşi nume) un pâlc de case trecut pe harta judeţului Hunedoara sub numele de Valea Mare de Criş are doar patru oameni. Ultimii doi kilometri ai traseului spre sat sunt, de fapt, o probă de off-road, dacă vrei să mergi cu maşina. Practic, pe vale în sus nu există drum.

Lângă prima casă din sat o rugă veche, de piatră, stă puţin înclinată. Şi mai în sus, o casă strânsă de o viţă de vie sălbăticită şi lăsată să crească- n voie stă încuiată. Geamurile și ușile-i verzi par că nu au mai fost deschise de ani buni.

Legată de casa părintească

Nu departe, pe vale-n sus, nişte urme de maşină, probabil rămase din toamna trecută, trec printr-o şură şi urcă mai departe pe vale în sus, de unde deja se aud doi căţei care latră. Sunt cățeii Mariei Lazea, o bătrână tare sprintenă pentru cei 82 de ani pe care-i duce-n spate. I se spune tanti Mariţi şi este urmaşa uneia dintre familiile înstărite ale satului. Locuieşte singură. N-a vrut să plece, pur şi simplu.

Tanti Mariţi povesteşte scurt cum de-a rămas singură: „În tri ani şî jumătace mi-o murit şî bărbatu’, şî părinţii. Eu n-am avut copii…” iar aici bătrâna se-ntrerupe puţin. Faţa i se schimonoseşte un pic, după careşi caută puterea să continue: „Am nepoţ’ după o soră de-a mea, de-i jos, la Rişca. Tăt m-o chemat soră-mea să mă duc la ea, să șăd acolo, da’ nu pot. Iaca, nu pot să plec deaici. Aici m-am născut, aici am crescut, aici am bătrânit, aici vreau să mor”.

Bătrâna povesteşte apoi că familia ei a avut stare bună în sat. Niciodată n-au avut mai puţin de doi boi, opt vaci şi trei porci. Chiar şi-n ultimii 20 de ani, pe care i-a petrecut singură în casa-i mare din sat, s-a îngrijit de câte o văcuţă sau două: „Am avut vacă, da’ am dat-o-n toamna trecută. Nu mai puteam să umblu după ea. Da’ nu poci fără brânză şî fără lapte. Am zâs că anu’ ăsta-mi iau două capre, că nu-i atâta de căutat după ele, ca după vaci”.

Cu bâta în fața tafului

Lângă casa Mariei Lazea, o alta, cândva la fel de mândră, e pustie şi mai are un an sau doi şi se prăbuşeşte. Povestea se repetă la următoarea casă. Pe ici pe colo, bătrâna arată alte petice drepte de pământ spunându-ne că au fost ocupate de case.

Tanti Mariţi povesteşte că, în ciudat tuturor greutăţilor, în 1989, în Valea Mare de Criş mai erau încă locuite 15 din cele 23 de case. Oamenii- n putere s-au tras, rând pe rând la Baia de Criş, la Brad ori la Deva. Bătrânii au rămas şi s-au stins unul câte unul. Femeia de 82 de ani nici nu-și mai amintește când a fost ultima nedeie-n sat. Știe doar că era în fiecare duminică dinaintea Rusaliilor. Nu-şi aduce aminte nici când a fost ultima nuntă-n sat. Ştie însă că în urmă cu şapte ani i-a spus poştaşului să nu se mai noroiască preţ de doi kilometri până la ea acasă şi să-i lase pensia jos, în Rişca, la sora ei. „Acu-ș doi ani m-am betegit. Or venit cu SMURDU o bucată de drum, dup-aia or luat targa ş-or venit pă jos. Aveam piatră la rinichi şî mă luau crize de durere. M-am dus io cu ei, pă picioare, până la maşînă, cum am putut”.

„Nu am vreme de prostii”

Tanti Mariţi pare recunoscătoare că-n sat, cu vreo 10 ani în urmă, s-a tras o linie de curent electric. Acum poate să asculte veştile la radio şi nu se mai chinuie să-şi ţină găinile tăiate la sărătoare, în beci. La televizor nu prea are timp să se uite: „Acuma vine primăvara, trăbă săpată grădina, trăbă dat la găini, mai iau șî caprele-alea. În apriliemi iau șî purcel, să am ce tăia la iarnă. Am de lucru, nu am vreme de prostii”.

Şi cu tot confortul adus de electricitate, lui tanti Mariţi, la cei 82 de ani ai ei, îi lipseşte … drumul: „Or stricat ăştia cu tafu’ şi-năintea porţii mele. Or trecut o dată, de două ori, dup-aia m-am pus io cu bâta-n faţa tafului de n-or mai trecut. Or zâs că n-or ştiut că-i teren privat”. Şi nici nu prea aveau de unde să ştie, pentru că-n Valea Mare de Criş nu se vede urmă de drum nici măcar în centrul satului.

Depopulare masivă în anii '30

Maria Lazea spune că mama ei îi povestea că, pe la 1910, când a venit ea noră-n Valea Mare de Criș, aici erau „fix 177 de suflete, în 23 de case”. Numele satului vine de la faptul că pârâul pe marginea căruia se află, uneori, din cauza ploilor, se umfla atât de tare încât oamenii erau nevoiți să petreacă zile bune în podurile caselor. „Erau niște familii mai sărmane. Știu că eram io mică și mă trimitea mama să le duc lapte, să aibă să deie la copii”. O întrerupem și-o-ntrebăm dacă laptele-l vindea. Bătrâna pare aproape ofensată de-ntrebare. „Cum să li-l vând! Îl dădeam așe, de omenie, că aveau copii și nu prea aveau bucate ce să le deie. No! Oamenii ăia, vo’ opt familii or plecat primii la Bănat. O venit atuncea lege că le dădea statu’ casă șî pământ numa’ să să ducă. Plecau nemții din Bănat și rămânea pământ nelucrat. S-or dus șî duș’ or fost”. După cel de-al Doilea Război Mondial, în Valea Mare De Criș au rămas 15 case locuite. Școală, aici, nu a fost niciodată. Între 20 și 30 de copii făceau naveta, peste deal, la Rișculița: două ore dus, două ore-ntors. Satul a fost ferit de colectivizare. Poate și de-asta a rămas fără drum. Tinerii s-au tras la oraș, după ce-au făcut școli profesionale, ori liceul. „Unii or ajuns departe: profesori, avocați… Îs vo șasă din sătucu ăsta care-or făcut facultate”, spune bătrâna, după care înșiră nume, orașe, funcții.


FOTO: Tanti Maria vrea să moară în locul în care s-a născut FOTO: REMUS SUCIU


Micul IT-ist din satul părăsit

Maria Lazea ar fi rămas singură-singurică în sat dacă, în 2009, doi deveni nu ar fi decis să lase gălăgia şi poluarea de la Deva şi să se mute în Valea Mare de Criş, întro casă închiriată de la o prietenă mutată demult la oraş. Este vorba despre Daniela și Mircea Verdeș, amândoi în vârstă de 59 de ani, amândoi cu serioase probleme de sănătate. Daniela suferă de inimă. Mircea este operat la ambii genunchi şi are hernie de disc.


FOTO: Daniela și Mircea Verdeș, împreună cu nepoțelul David, mai stau la taifas cu tanti Maria FOTO: REMUS SUCIU



„Mai sunt ele şi altele, dar n-are rost să ne plângem acuma. E bine aici. E aşa de multă linişte. Nu te deranjează nimic. La început a fost un pic mai greu, până m-am obişnuit cu apa adusă de la fântână, cu tăiatul lemnelor. Dar e bine. E rău că nu-i drum. O dată pe săptămână eu cobor să fac aprovizionarea. Leg două plase una de alta şi le fac ca pe desagi şi aşa, operat la picioare cum sunt, vin cu bagaju- n spate până sus. Ştiu că suntem puţini aici, dar, oare, noi n-avem niciun drept? Nici măcar un drum pietruit nu se poate face?”, întreabă bărbatul. Soţii Verdeş îl au în grijă pe nepoţelul lor, Darius. Suferă de astm şi părinţii s-au gândit că îi e mai bine aici decât la oraş. Are 7 ani şi merge la şcoală la Baia de Criş. „Dimineaţa la 6.30 e trezirea. La opt fără cinci minute trebuie să fim la drum, la asfalt, gata pregătiţi să ne ia microbuzul şcolar. Eu mă duc cel mai des cu el. Şi tot eu îl aştept la drum, după-amiaza. E greu, dar n-avem încotro”, explică Mircea Verdeş. Darius nu pare la fel de deranjat de lipsa drumului cât de cea a Internetului. Are un calculator vechi de 12 ani cu care-și mai pierde vreo două ceasuri pe zi, mai ales când e urât afară. Când i se dă peste cap vreun soft şi-l reinstalează singur. Nu vine nimeni până la el acasă, prin noroaie, ca să repare problema.

Are tabletă, dar nu și internet

„La 7 ani, nepoţelul nostru îşi reinstalează singur Windows- ul. E o rablă de calculator, dar pe ăsta-l avem, cu ăsta mergem. Am reuşit să-i luăm o tabletă, dar nu avem Internet la ea. Am avut un abonament la o companie care avea semnal aici, dar era scump, ajungeam la vreo 300 – 400 de lei cu totul și nu ne permitem suma asta. Mai vedem, mai căutăm variante. Darius are nevoie de Internet pentru şcoală şi, cumvacumva, om rezolva şi problema asta”, spune bunicul băiatului.