În toamna anului 1983 am fost pentru prima oară de faţă la o tundere în monahism, oficiată de stareţ la Mânăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ seara târziu.

Nu uit, după atâta vreme, începutul ceremoniei, grav şi răscolitor, cântarea Braţele părinteşti, biserica luminată numai de lumânări, viitorul monah adus sub mantia naşului de călugărie până în faţa catapetesmei şi a Uşilor Împărăteşti... Atunci am auzit o femeie în vârstă spunând: „Maică, dacă cineva nu are lumânare pe patul de moarte, dar a ţinut una la o călugărire, i se socoteşte ca şi cum ar fi avut”.

Eram la Mânăstirea Cernica în iarna aspră a anului 1985, într-o mică sufragerie de la parterul stăreţiei, când au intrat părintele Zenovie (foto mare), egumenul Horaiţei, urmat de şoferul său îmbrăcat în dulamă, un tânăr călugărit îndată după terminarea stagiului militar. Mi-au rămas până azi în memorie cuviinţa şi smerenia de pe chipul său, reflectate şi în mişcări şi gesturi, trăsături ce păreau la el organice, stârnindu-mi admiraţia. Tânărul monah şi vârstnicul stareţ mă făceau contemporan pustiei sketice şi Patericului egiptean.

Pe părintele Zenovie l-am reîntâlnit la Mânăstirea Bistriţa, cu stareţul Ciprian de faţă şi cu părintele Efrem Chişcaru, care se afla pe atunci în fruntea obştei de la Neamţ. Părintele Zenovie, care nu era lipsit de umor, a povestit o întâmplare recentă. Un căpitan de Miliţie încercase să-l ispitească în felul următor: i-a mărturisit, cu creştetul sub epitrahil, că era gestionar şi că băgase mâna în tejghea, tocând cu o femeie o sumă mare de bani, iar acum îl ruga pe stareţ, dându-i şi câteva mii de lei care-i mai rămăseseră, să facă rugăciuni pentru el, spre a nu fi prins de autorităţi, ba chiar să-l ascundă pentru un timp undeva în mânăstire sau pe la vreun schit... Spre dezamăgirea ispititorului, răspunsul părintelui Zenovie a fost: „Du-te, fiule, şi predă-te la primul post de Miliţie; este cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci...”.

În aceeaşi sufragerie de la Cernica şi în aceeaşi iarnă aspră din 1985 l-am cunoscut pe părintele Lavrentie, stareţul Mânăstirii Sinaia, rânduit acolo de către Patriarhul Iustin încă de pe când era student în ultimul an la Institutul Teologic din Bucureşti.

Despre prietenia mea cu părintele Lavrentie, veche de trei decenii, am scris în Când moare o epocă. Alt călugăr care mi-a lăsat o amintire puternică vreau să evoc aici.

Eram în 1986 sau ’87, toamna, spre mijlocul lunii octombrie, când Sinaia se golea de vilegiaturişti, iar anotimpul şi cerul albastru puneau mai puternic în lumină nobleţea oraşului. Vorbisem la telefon cu părintele Lavrentie ca să vin pentru câteva zile la mânăstire. În trenul cu care am plecat din Bucureşti, un rapid sau un accelerat, în compartimentul unui vagon de clasa întâi unde aveam loc, am găsit un călugăr de 65-70 de ani îngrijit îmbrăcat, cu nişte ochi de o seninătate adâncă şi obraz limpede. După ce am trecut de Breaza sau de Comarnic m-a rugat să-l previn cu câteva minute înainte ca trenul să oprească la Sinaia. Spunându-i că merg şi eu tot la Sinaia, şi încă la mânăstire, unde bănuiam că se duce, părea că l-am neliniştit. Un sfert de oră mai târziu coboram amândoi din tren.

Întrucât din gară până în centrul oraşului era de urcat un lung şir de trepte abrupte, în zigzag, obişnuiam, când ajungeam acolo, să iau un taxi până la mânăstire. Deschizând portiera unei maşini, monahul cu care călătorisem în tren a ezitat să se urce, apoi s-a suit în automobil. Câteva minute mai târziu coboram amândoi în faţa mânăstirii. Din întâmplare, stareţul se afla în curte. Am pus jos valijoara pe care o ţineam în mână şi ne-am îmbrăţişat. În momentul acela, călugărul cu părul alb ca platina şi ochi de un albastru intens mi-a surâs cu simpatie şi i-a dispărut orice bănuială. Apoi, stareţul ne-a poftit la masă. Se cunoştea cu părintele Evghenie, arhimandritul cu care călătorisem, închinoviat la Mânăstirea Ciolanu, din anii când urma Seminarul la Buzău. După ce ne-am aşezat, stareţul mi-a pus o întrebare, dând tot el răspunsul după câteva clipe de tăcere bine dozată:

– Ştiţi ce a fost părintele Evghenie în tinereţe, înainte să se călugărească?!... Radiotelegrafist pe un avion Messerschmidt.

Aşa cum bănuiam, părintele Evghenie venise la Sinaia pentru un tratament de câteva zile, răstimp în care a locuit la mânăstire. Nu l-am mai întâlnit.

În februarie 1982 am fost la Mânăstirea Polovragi, invitat de Mitropolitul Nestor al Olteniei, cu maşina sa şi cu un preot de mir, profesor de muzică la Seminarul Mofleni de lângă Craiova. Am ajuns pe când se înserase; era ger şi linişte. Pe la nouă, când masa era pe sfârşite, a venit să ne salute părintele Ambrozie, duhovnicul mânăstirii. Maica stareţă Fevronia l-a poftit alături de noi şi i-a umplut un pahar de vin. Părintele Ambrozie, om la vreo 70 de ani, a ciocnit şi l-a băut, apoi, rugat de preotul care mă însoţea să cânte un tropar, am ascultat, aproape sotto voce, În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne. Afabil, discret, cu un chip destins, duhovnicul a mai luat un pahar de vin, dar pe al treilea l-a refuzat ferm. În 1990 sau ’91, când am ajuns din nou la Polovragi, în micul cimitir al mânăstirii, cu doar câteva morminte, de lângă biserica-bolniţă, l-am văzut şi pe cel al părintelui Ambrozie.

Într-o zi din august 1994, am ajuns de la Bistriţa la Tarcău, schit vechi redevenit mânăstire. După ce am ieşit din biserica pe care o ştiam din reproduceri şi gravuri, am fost îndemnat să merg într-o poiană aflată la câteva sute de metri, la părintele pustnic Nicodim.

L-am găsit cu o foarfecă de croitorie într-o mână şi cu o dulamă într-alta, aşezat în pridvorul căsuţei sale de lemn. Alături, pe masa neacoperită, rămăsese deschisă o carte a părintelui Stăniloae. Ochii albaştri, strălimpezi, ai pustnicului mi-au amintit privirea marelui teolog. Părintele Nicodim avea 87 de ani, fusese profesor la Seminar, apoi se călugărise, retrăgându-se ulterior în poiana aceea plină de verdeaţă, flori, păsări şi albine, în locuinţa sa din lemn unde – mi se spusese – nu făcea focul iarna.

M-a întâmpinat cu blândeţe, surâzând, ascultându-mă şi vorbind puţin. L-am întrebat dacă actul de cultură nu se află cumva mai aproape de păcat decât de mântuire. „Nicidecum – mi-a răspuns –, de îndată ce în om există trei dimensiuni: materială, intelectuală şi duhovnicească.” Mi-a vorbit apoi despre infinitul din om şi de infinitul înspre care trebuie să tindă omul.