Colindele, cântecele de stea, obiceiurile atât de bogate şi de variate de la regiune la regiune, pe care le numim adesea „folclor” , sunt reflectarea fidelă a dogmei şi învăţăturii creştine. Sunt teologie şi teologhisire corectă şi în acelaşi timp nuanţată. Dogma se împleteşte cu spiritul locului, cu eposul şi etosul lui, fără ca ea să se altereze.

Betleemul în care S-a născut Hristos era o localitate la sud de Ierusalim, la câţiva kilometri. De decenii, ţara iudeilor şi aceea a filistenilor erau protectorat roman. Însuşi evanghelistul Luca va comenta Naşterea în funcţie de istoria Romei. Acolo domnea împăratul Octavian, în vremea când Mântuitorul a venit pe lume. Rege local, rege al Palestinei, era Irod cel Mare. Împăratul organizase un recensământ şi fiecare locuitor trebuia să se înregistreze în locul de baştină. Fecioara Maria şi Iosif se aflau în drum spre Ierusalim şi s-au oprit în această localitate unde altădată se născuse regele David, autorul Psalmilor. Fecioara însăşi era din neamul lui David, iar în Scriptură se spune că Mesia, Mântuitorul, deci, se va trage din spiţa lui David. Prin glasurile profeţilor, Vechiul Testament îl prefigura pe cel Nou.

Fecioara şi Iosif se opresc la Betleem. Hanurile erau pline, aşa încât găsesc adăpost în acea iesle unde Fecioara va naşte şi unde vor veni păstorii să I se închine pruncului ceresc. Despre el pomenesc colindele: „Trei păstori se întâlniră/ Şi aşa se sfătuiră:/ Haideţi, fraţilor, să mergem/ Floricele să culegem/ Şi să facem o cunună/ S-o-mpletim cu voie bună/ Şi s-o ducem lui Hristos/ Să ne fie de folos”.

Păstorii aceştia sunt primii martori ai marii naşteri. Scriptura ne spune că se aflau pe câmp când li s-a arătat un înger care i-a îndemnat mai întâi să nu se teamă, zicându-le: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Căci vi s-a născut Mântuitorul, care este Hristos-Domnul, în cetatea lui David”. Imediat apoi, păstorii văd şi aud cete de îngeri cântând.

De abia acum, îngerii înşişi iau cunoştinţă de „taina cea din veac neştiută”: de Naşterea lui Mesia. Şi ei sunt martori, deopotrivă cu magii, care vor sosi conduşi de stea. Magii, pe nume Gaspar, Melchior şi Baltazar, venind din Răsărit, sunt astrologi – poate asirieni, poate persani. Îi călăuzeşte o stea a cărei natură l-a preocupat pe astronomul Kepler, pentru că era un corp ceresc aparte care s-a arătat vreme de cinci luni deasupra Palestinei, iar apoi a dispărut. Origen o identifică cu astrul pomenit în Biblie, în Numerii, şi o compară cu teofania Duhului Sfânt apărută în chip de porumbel.

Când magii se opresc din drum, se opreşte şi steaua atât de familiară obiceiurilor de Crăciun. Însuşi Moş Crăciunul copiilor derivă dintr-un adevăr teologic, de îndată ce Ioan Gură de Aur spune: „Cel bătrân de zile s-a făcut copil”. S-a făcut în măsura în care Dumnezeu-Tatăl, Persoană a Treimii celei deofiinţă şi nedespărţite, prin Fiul, îşi asumă temporalitatea fără a-Şi ştirbi cu nimic Veşnicia.

Cei trei magi, încunoştinţaţi că se va naşte un prunc de seamă, se duc la palatul lui Irod. Vestea lor îl sperie pe tiran. Dacă s-a născut un prunc care va deveni monarh, înseamnă că îi periclitează lui domnia. E motivul pentru care îi va ucide pe miile de nou-născuţi şi pe copiii mai mici de doi ani. Însă îngerul i se arată Mariei, îndemnând-o să fugă cu pruncul în Egipt şi să-I scape astfel viaţa. Nu numai prin naşterea într-o peşteră, dar şi prin această retragere din faţa răului, primele momente din viaţa Mântuitorului stau sub egida smereniei.

Magii, călăuziţi tot de steaua care îi aştepta la ieşirea din palatul lui Irod, ajung la iesle şi I se închină Pruncului. Darurile pe care I le aduc sunt simbolice: aurul sugerează faptul că El va fi împărat; smirna că va fi arhiereu – mare slujitor al lui Dumnezeu –, iar tămâia că va muri aducându-Se pe Sine jertfă.

Cântecele de stea au ajuns nealterate până la noi tocmai pentru că se veghea cu grijă şi pietate asupra integrităţii lor. Se poate citi în Catavasierul editat în anul 1747 la Râmnic: „Aicea la sfârşitul cărţii puserăm stihurile ce cântă copiii când umblă cu steaua în seara Naşterii lui Hristos. Şi cetitorule ce vei citi să ştii că noi precum le-am găsit aşa le-am tipărit după cum s-a obicinuit a se cânta şi n-am umblat a le schimba”.

Colindele sunt veritabilă cateheză creştină, derivate din literatura imnografică. Ceea ce Sfinţii Părinţi au dogmatizat în formule de maximă concentrare devine accesibil credinciosului obişnuit în felul acesta. Iată cum sună un colind din Ţara Loviştei: „Ci-mi aştept pe Dumnezeu/ Să mi-L ospătez şi eu/ Cu vin roşu ovăsit,/ Dumnezeu fie sosit/ Intră-n casă după masă,/ Găsi-n casă masa-ntinsă/ Şi pe masă vadra plină./ Şi şedea şi ospăta/ Şedea azi şi şedea mâine,/ Săptămâna, luna plină./ Dacă luna se-mplineară/ Dumnezeu ieşea afară/ Sus la cer se ridicară/ Lasă-n casă sănătate/ Şi prin curte bogătate”.

Fantezie folclorică? Nicidecum. Pentru că autorul acestui colind vrea să-L ospăteze pe Dumnezeu întocmai cum, la stejarul Mamvri, Avraam a întâmpinat şi ospătat cele trei Persoane divine care luaseră chipul unor călători.