Politehnica. Bogdan. E vreo legătură? Este. El e inginer electroenergetician. Acolo a cunoscut-o pe jumătatea sa, pe Silvia. Se întâmpla în 2005. A fi inginer nu înseamnă doar cifre. Poți avea și suflet poetic.

Bogdan și literatura. Și nu numai

Deci așa, să te auzim, domnule! În adolescență scriai poezii, pe care le-ai și adunat într-o carte intitulată ”Coerența incoerentă”. Mergeai pe la cenacluri. Trecusei bine de majorat când încă mai erai preocupat, pe la 23 de ani, de acest fenomen.

Începuseși la ”Ad Astra” de la Colegiul Național ”Bogdan Petriceicu Hașdeu” din orașul natal, Buzău.

Tot în vremea liceului regizează câteva piese de teatru. Își amintește de Școala de Vară de la Sighet, când a montat un colaj de poezii, iar Ana Blandiana îi spune că dacă va urma calea asta, a regiei, ”va fi un lucru foarte bun”.

Silvia. Dintr-o familie care înțelege arta

Și tu, Silvia? Sămânța teatrului i-a fost sădită în suflet chiar de părinți. Se trage dintr-o familie în care arta, în general, e prețuită. Mamei îi plăcea muzica, deși nu a făcut așa ceva la modul profesionist.

Tatăl ei, Dan Simion, a fost dedicat Thaliei, chiar dacă în tinerețea lui nu a putut să urmeze calea asta. Nu l-au lăsat părinții lui.

Fratele Silviei, Daniel, e pianist. Și compozitor. ”El compune majoritatea melodiilor din piesele noastre de teatru”, zice ea.

 

Întâlnirea de la Politehnică

Bun, să tragem o primă linie. Bogdan termină facultatea în 2006. Politehnica, așa cum ziceam. Silvia e absolventă a UNATC-ului, în 2010.

Când și în ce împrejurări v-ați întâlnit? E și aici o mică narațiune. Încă din anul doi de facultate Bogdan face parte dintr-o trupă, ”Unda”. A politehniștilor. ”Era o trupă condusă de Dan Victor”, fiind momentul în care, pentru prima oară, își dă seama ce direcție va avea drumul său. ”Acolo am învățat foarte multe lucruri despre teatru și mi-am dat seama că asta vreau să fac în viață”.

Se creează contextul unei noi etape, în 2005, când viitorul inginer face cunoștință cu Dan Simion, coordonator al unei trupe, tot din arta scenică, dar a elevilor. Din colectivul acesta făcea parte și Silvia.

Sute de cereri în căsătorie

Politehnica e un mediu prietenos, pe scena Casei de Cultură a Studenților, din Piața Leul, având loc spectacolele. Și ale studenților, și ale elevilor.

Amintiri. ”Ursul” de Cehov. ”Ca-n filme” sau ”Cercei cu diamante”. Public numeros la asemenea reprezentanții.

Silvia și Bogdan jucau în ”Ursul”. Era o scenă, de final, în care bărbatul o cere de nevastă pe domnișoară. ”Am cerut-o de vreo 200 de ori”, în tot atâtea ieșiri sub lumina reflectoarelor. Până când a cerut-o și oficial…

 

Pe vremea lui Yahoo

Majoritatea colegilor din studenție ai lui Bogdan și-au văzut de meseriile pentru care se pregătiseră în facultate. Fuseseră mai bine de 20 de oameni angrenați în serile de poezie și de dialoguri scenice. ”Am rămas prieteni”.

Dar uite că interlocutorul meu face exact ce decisese. Împreună cu Dan Simion pun bazele unei asociații culturale pe fundamentul căreia e conturată trupa teatrală ”Toma Caragiu”. Silvia e și ea în noul angrenaj, firește. Și încă cinci studenți din același areal ingineresc.

Repetau textele prin parcul Politehnicii. În zilele acelea se întâlneau la zece dimineața și îi apuca seara, tot proiectând nuanțe și emoții.

De jucat, o făceau în aceeași Casă de Cultură a Studenților. ”Erau spectacole în care se punea accent mai ales pe mișcarea scenică și pe improvizație”, aud de la Silvia.

Și cum dădeați sfoară-n țară, să vină lumea să vă vadă, pe scenă? Pe atunci, adică prin anii 2005-2006, altă rețea era în vogă, Yahoo, unde erau abonați oamenii. Acolo dădeau anunțurile. În seara cutare, la ora cutare, va fi spectacolul. Veneau în special prietenii. Și rudele. Dar și studenți.

O promisiune în fața eternității

Al doilea jalon trebuie stabilit. Trupa InDArt apare în 2006. Fundamentul fusese creat cu un an înainte, sub numele lui Toma Caragiu. Silvia și Bogdan. Și visul lor. Avându-l pe Dan Simion drept cel mai important susținător.

Un om care între timp a plecat din lumea asta. ”El ne-a încurajat foarte mult. Enorm de multă încredere își pusese în noi, că vom face ca acest vis să fie dus până la capăt”, o promisiune în fața eternității.

Jobul e baza

Construirea unui teatru înseamnă și bani. De unde? Din muncă. După finalizarea studiilor, Bogdan se angajează pe șantier, în București. Lucrează în hidroizolații. Silvia își găsește și ea de lucru, după facultate. La o multinațională.

Planul lor era clar. Ne aducem salariile în proiectul nostru. Ai nevoie de costume. Le plătim din chenzinele noastre. Au găsit croitori care i-au înțeles, că nu le e deloc ușor, și se achitau de datorii în rate. Necesitatea decorurilor nu-i de colea. Deloc sofisticate, dar și acelea te ușurează la pungă.

 

Primele calcule

Mai tragem o linie în dialogul nostru. Așadar Teatrul InDArt există de 13 ani. În primii opt ani voi doi, cei care l-ați creat, ați adus bani de acasă. Pentru a susține toate necesitățile. Calculul le aparține.

Opt ani. În care nu de puține ori ajungeau seara, frânți de oboseală, în cuibul lor, și constatau că frigiderul e în prag de revoluție. ”Eram fericiți că ne ținem de drumul nostru”, apasă Bogdan pe ideea asta.

Abia de cinci ani încoace această instituție a culturii își asigură existența din încasările din spectacole. ”Nu mai aducem bani de acasă”, zic la unison.

Nu au avut totuși perioade negre, pentru că alături le-au fost părinții. Veți vedea ceva mai încolo cât de concret a fost acest sprijin.

Festivalul ”Amatorissmia”

Dar să nu anticipăm, pentru că mai e mult până departe, vorba aia, iar cu povestea noastră încă suntem prin 2006-2008, perioadă în care au spectacole în Casa de Cultură a Ministerului de Interne, pe Splaiul Dâmboviței. ”Jucam o dată la trei luni acolo”, după ce cunoscuseră pe cineva care se ocupa de activitățile culturale.

Cei doi protagoniști ai acestui reportaj au ideea, în 2008, să organizeze primul lor festival de teatru. ”Amatorissmia”, dedicat trupelor independente.

Este ocazia de a vedea cât de amplu e fenomenul, la nivelul întregii țări. Au participat atunci 13 trupe. Și din București, și din Iași, Timișoara, Sibiu. ”Fiecare și-a plătit drumul până la București, noi am asigurat cazarea”.

Au parte de un sponsor, un hotel din Capitală, că altfel nu aveau de unde să suporte cheltuielile. ”Festivalul acela ne-a arătat câtă lume are nevoie de teatru. Și în special câți oameni vor să vadă altfel de spectacole, nu doar cele de la teatrele mari, ci și ale teatrelor independente”.

Cum i-ați făcut promovarea? Se constituie un grup de 50 de prieteni și merg pe la stațiile de metrou, împărțind călătorilor pliante. Pe ziduri și pe stâlpi lipesc afișe, scrise de mână.

 

Treapta către profesionalism

Mergem mai departe. Suntem în anul 2008 și membrii trupei InDArt pășesc pentru prima dată într-un club. Era în spatele Sălii Rapsodia. Al unui prieten de-a lor. ”Un spațiu destul de mic, cu vreo 30 de locuri. Dar aveam și câte 100 de spectatori”. O dată pe săptămână…

Vor să treacă la un alt nivel, al profesionalismului. Se întâmplă în 2010. De atunci lurează numai cu absolvenți de Teatru. Se diversifică reprezentațiile și repetițiile se înmulțesc, în consecință. Au venit șapte foști colegi ai Silviei, de la UNATC, trei fete și patru băieți.

Bogdan se înscrie la a doua facultate, pe care o absolvă în 2011, și de atunci Regia îl definește. A montat până în prezent aproape 30 de piese.
Tot ceea ce îmi descriu acești oameni îmi dă senzația de acea apă în care te arunci și înoți, dar fără să ai colac de salvare. Doar o țintă spre care te îndrepți. Și pe care speri că într-o bună zi o vei atinge.

În căutarea spațiilor de spectacol

Bogdan știe cum e să umbli prin localurile din Capitală și să cauți acel spațiu în care să fii primit, cu tot cu actorii tăi, să joci. De multe ori s-a lovit de refuzuri. Unii patroni acceptau oferta, în principiu, dar numai pentru primele zile ale săptămânii, când oricum aveau puțini clienți. În niciun caz în week-end, rezervat petrecerilor.

Dacă totuși băteau palma, înțelegerea arăta astfel. Voi, actorii, luați banii de pe biletele pe care le vindeți, iar eu, clubul, cafeneaua, restaurantul, după caz, rămân cu încasările de pe urma consumației pe care o fac spectatorii.

Așadar din 2008 până în 2010 au jucat numai în clubul acela de lângă Rapsodia, iar în următorii cinci ani s-au perindat ”prin tot Bucureștiul”. Nu doar în centrul urbei. ”Peste tot”. Au fost ”vreo 70 de localuri. Cluburi, cafenele”.

Negocieri cu patronii

E o experiență care se cere aprofundată. Un bilet la o piesă costa 15 sau 20 de lei. Toți banii adunați erau împărțiți, la final, în mod egal, între membrii trupei. Adică se alegea fiecare cu câte 30 sau 50 de lei.

Domnul regizor stătea la intrarea în local și dădea biletele. ”Făceam de toate”, inclusiv cărat decoruri, costume.

Au fost și situații în care unii patroni cumpărau un spectacol. Erau cei care îi căutau pe actori, să vină cu producția lor.

Ce însemna să cumpere un spectacol? Adică localul se ocupa cu vânzarea biletelor, de organizare. Trupa primea, în schimb, 1.000 de lei sau cel mult 1.200 de lei. Pe evenimentul din seara respectivă.

Cum e să joci într-un restaurant

Încerc să mă transpun în pielea unui actor care se află într-un local. Silvia mi-e, de astă dată, ghid. În primul rând, nu există o scenă propriu-zisă. Rar găsești așa ceva. Pur și simplu te afli în spațiul, de multe ori strâmt, vecin cu mesele încărcate cu bunătățile comandate de cei care au venit să se relaxeze în compania unui pahar cu vin.

Începe piesa. Zumzetul de fond. Discuții între cheflii, chiar și în șoaptă, dar suficient de înțepătoare, auditiv. La un aparat de profil se face cafeaua, în timp ce furculițele se zbat pe farfurii, producând coliziunile de rigoare. Mai e și câte un dop care își face curaj și țâșnește cu prețiozitate. Peste toate astea, când încă nu era legea în domeniu care să aducă interdicția, plutea fumul de țigară.

Cum te descurcai? Să ajungi să nu mai auzi nimic din ce se petrece în jurul tău, ca să-ți duci replicile până la capăt. ”E foarte greu. Un exercițiu de ambiție. Pe care trebuie să-l faci în fiecare zi. Dar te gândești că aceasta e doar o etapă din planul tău și trebuie să mergi mai departe”, spune actrița.

În asemenea locuri jucau numai comedii. ”Dacă te duci cu ceva profund există riscul ca lumea să nu te mai urmărească”.

 

Aplauze și respect

Au fost momente în care i-au rugat pe cei din sală să nu mai fumeze. Și oamenii au înțeles. ”Dacă le explici, logic, spectatorii vor fi de partea ta”.

Deși rar s-a întâmplat să ajungă de două ori în același local, gazdele nefiind dornice de o colaborare pe termen lung cu teatrul, actorii constată că ceva s-a schimbat în felul în care sunt apreciați de auditoriu. Tot mai multă liniște, mai puține aparate de cafea urlă, și furculițele stau cuminți, dopurile nu mai au curajul salturilor mortale.

S-a întâmplat odată, la o terasă, vara, să înceapă ploaia. Spectacolul se întrerupe. Dar numai pentru câteva minute. Fiecare mesean și-a luat scaunul și a intrat în sala unde personajele își vor relua replicile. Nimeni nu a renunțat, plecând acasă. Toți au mers după artiști.

Altădată s-a întrerupt lumina. Nicio problemă, prestația scenică n-a avut de suferit, atâta timp când răbdarea și-a făcut simțită prezența, iar când becurile s-au reaprins aplauzele au dat imbold artei.

Există totuși emoție. Revin la aplauze. Când vezi că, la final, întreaga sală se ridică în picioare și te ovaționează. ”Publicul ne apreciază. Și ca actori, și ca oameni. Ne respectăm unii pe alții și acest lucru e cel mai important”.

Odată au fost șapte actori într-un careu atât de mic, încât nici nu le-a venit să creadă că au încăput acolo. E acea interacțiune dusă la extrem, cu spectatorul, când el îți aude bătăile inimii și respirațiile, când îți observă broboanele de sudoare pe frunte. Nu de puține ori, chiar și lacrimile.

Teatrul de anvergură, scenele mari, încărcate cu decoruri ample, pot să cucerească privitorul cel puțin pe jumătate, numai judecând după aceste elemente. În cazul teatrului independent, care se desfășoară în areale dintre cele mai non-conformiste, accentul cade exclusiv pe ceea ce actorul reușește să transmită.

Bogdan remarcă și un alt aspect. E mare ”bătaie”, la spectacolele din independent, taman pe locurile din față…

 

La ce nu au renunțat niciodată

Un aspect foarte important la care oamenii aceștia au ținut tot timpul e legat de normalitate și decență. Nu au căutat niciodată să atragă publicul prin vulgarități ori imagini bombastice.

Este o performanță în sine, în zilele noastre. ”Nu am venit niciodată în fața spectatorilor cu texte vulgare. Am crezut mereu în normalitate. Oamenii nu vin la teatru să vadă urâțenia și răutatea. Teatrul are și latura educativă”.

Drepturile de autor

Și dacă vorbim de conținut, atunci vreau să ne referim în continuare la drepturile de autor pentru piesele din repertoriul lor. Nu e ușor nici în acest caz. Stai de vorbă cu fiecare scriitor în parte. Unii își dau acordul, fără să aștepte vreo remunerație, știind dificultățile financiare ale unui teatru independent.

A fost și cazul lui Aldo lo Castro, pentru piesa ”Tango, mensieur”. S-au întâlnit cu el și o strângere de mână parafează discuția.
În alte situații au plătit. Sumele diferă. Când e vorba de multe zero-uri pur și simplu renunță. Alteori, când erau la început, aduceau bani de acasă și pentru acest scop. Aud cifre de genul câtorva sute de euro pentru un text. Dar tarifele au tot crescut în anii din urmă.

Când ai de-a face cu agenți din străinătate, care îi reprezintă pe dramaturgi, acolo nu prea mai e loc de negocieri. Îți sunt puse în față niște șabloane. Trebuie să cumpănești bine. Care e potențialul de succes al acelei piese, câți spectatori îți va aduce.

Taxe și impozite

Și bineînțeles că mai trebuie să ții cont și de taxe. Jumătate din valoarea unui bilet înseamnă impozite către stat, timbrul teatral, drepturile de autor. ”Mie îmi mai rămân de gestionat 50% din valoarea biletului”.

Nu contează că ești instituție de cultură. Ai parte de tratament ca orice firmă. În consecință, îți drămuiești fiecare bănuț. Deja mă doare capul când mă gândesc la toate ițele astea din spatele reflectoarelor și aplauzelor.

Sponsorii? Hm…

Îl văd pe Bogdan că oftează. Întrebasem despre sponsori. Tot el trebuie să facă și munca asta. Problema e că n-a ajuns încă la cei care sprijină cultura. E convins că există. Dar sunt uși pe care trebuie să le deschizi și telefoane pe care trebuie să le dai. Și asta nu e deloc ușor.

Pentru ei, promovarea înseamnă, în continuare, mediul online. Mai sunt și acele site-uri specializate în vânzarea biletelor. Și prin partenerii anumitor evenimente artistice. Și cam atât.

Salariile

Deloc ușor nu e nici atunci când te gândești la remunerația actorilor. Acum trupa InDArt are 20 de actori-colaboratori. ”Unii joacă în câte șase-șapte spectacole”.

Repertoriul din prezent cuprinde 14 spectacole, dintre care șase ale acestui teatru, iar opt ale unor trupe invitate. Tot independente. ”Vin la noi și joacă”. Vom vedea puțin mai încolo ce înseamnă acest ”la noi”.

Din toamna acestui an vor să aibă 23 de spectacole, în total. Stagiunea începe odată cu prima zi a lui septembrie și se încheie pe 21 iulie.

Un actor e plătit în funcție de numărul de reprezentații, într-o lună. Și câștigul? ”De nivel mediu”.

E drept că unii artiști mai au și alte fronturi pe care acționează, ba prin reclame ori sitcom-uri, ba pe la alte teatre.

 

Un pas către stabilitate

După ce am trecut prin această amplă acoladă, atât de rece, a finanțelor, să ne întoarcem la firul poveștii noastre. Ne vom referi la anul 2016, pentru că atunci InDArt găsește o sală destul de mare, de 800 de metri pătrați. Fosta Casă de Cultură de la Grozăvești. Se numea cândva ”Ecran Club”.

Duminica însemna teatru. ”Am avut acolo stagiune timp de doi ani”. E foarte important să se știe că ești pentru mai mult timp într-un anumit loc. Numărul spectatorilor crește de la o săptămână la alta. Apar și abonamentele, pe zece spectacole sau, nu de puține ori, pe tot anul.

Observație foarte importantă. ”Duminica veneau oameni care, în general, nu erau clienții clubului. Deci ei veneau pentru noi”.

”S-au aliniat astrele”

Anul 2018. În noiembrie se ”aliniază astrele”. Părinții lui Bogdan scoseseră la vânzare un apartament, cu doi ani în urmă. Dar nu apăruse niciun cumpărător. Când, poftim de vezi, anul trecut apare, în toamnă, cel interesat de casa respectivă.

Asta da potriveală a providenței!. Exact în acel moment Silvia și Bogdan găsesc o sală, a unui privat, în centrul Bucureștiului, pe care au ocazia s-o închirieze, devenind sediul teatrului lor.

Numai că este un spațiu care se cere amenajat în întregime, pentru a fi adaptat cerințelor de profil. Nu exista nici măcar scenă, darămite culise, gradene, scaune, reflectoare și tot restul echipamentelor.

Și atunci părinții lui Bogdan le oferă 15.000 de euro. Din banii obținuți pe vânzarea apartamentului. Au avut astfel finanțarea pentru demararea șantierului.

În casa lor

Alături de toți prietenii lor, ”familia lor”, cum o definesc ei, își pun salopetele de muncitori. La treabă!”. Câți erați? ”Am fost 12 oameni în total”. Îmi închipui ce furnicar a fost acolo. ”Ei sunt voluntarii noștri pentru foarte multe alte lucruri care țin de lumea noastră”.

Lume, lume, ca să știți, Teatrul InDArt are, de la începutul acestui an, propria casă, pe strada Colței, la numărul 44. În apropiere de Spitalul Colțea și de Piața Universității, în buricul târgului.

 

”Teatru sub lună”

Suntem aproape de finalul unei traiectorii de viață care are, iată, happy-end. Observ însă o lucire specială în ochii oaspeților mei. Deja am intrat în vară. Să nu vă gândiți că vine vacanța și de asta se bucură.

E în plină desfășurare Festivalul! ”Teatru sub lună”, între 5 și 21 iulie. Teatru și nu numai. O platformă pentru multe alte producții artistice.

Altă poveste. A început cu patru ani în urmă, undeva pe lângă Armenească, pe strada Carol, numărul 53. Era un proiect arhitectonic, practic grija pentru o casă veche și frumoasă, cu o curte amplă. Cu diverse ateliere. ”Nu vreți să facem un festival dedicat artelor?”, le-a propus Bogdan arhitecților de acolo.

Acceptul vine instantaneu. E nevoie de oarece amenajări, drept pentru care voluntarii intră, iarăși, în acțiune. ”Eu cred în intuiția mea”, vrând să spună că nu toți cei din jurul lor au crezut că ideea asta va avea succes pe termen lung.

Ei bine, în prima ediție au fost patru week-end-uri pline cu spectacole de teatru, cu expoziții de pictură și de fotografie, cu improvizație, cu muzică. Asta a însemnat invitația pentru artiști din toate zările. Să arate lumii ce știu ei să facă.

Anii următori aduc o prezență din ce în ce mai consistentă. ”În 2018 am avut 3.000 de vizitatori”.

Ediția din acest, și mai amplă, găzduită atât de clubul din Grozăvești, la care se adaugă noul lor sediu.

În fiecare zi, de luni până duminică, piese de teatru, concerte, expoziții, un târg de carte cu șase edituri participante, dezbateri literare, chiar și un cenaclu, ateliere de pictură și de fotografie, seri dedicate poeziei.

Concluzie. Scurtă

Silvia și Bogdan Gagu. Vă las pe voi să spuneți ultimul cuvânt. ”În viață rămâi numai cu ceea ce ai construit”.

Te-ar putea interesa și: